Deja timpul a început să (se) cearnă peste trecutele alegeri. Nici măcar nu putem să ne mai bucurăm ca altădată. Comentatorii ezită între exultări decente şi analize aparent profunde. Ecourile bucuriei reţinute de după obţinerea neaşteptatei victorii au început să se stingă. Şi nici măcar nu ştiu dacă este bine că s-a întâmplat aşa.
Chiar şi cei mai nostalgici dintre noi consideră ceea ce am dobândit ca fiind deja trecut. Şi încearcă să prefigureze viitorul ideal, căutând răspunsuri unor aparent justificate dileme: să luăm sau nu toată puterea (s-o luăm, ca să dovedim „noi” că..., să n-o luăm, ca să-i lăsăm pe „ei” să dovedească...); să primim sau să nu primim transfugi/traseişti, (fără de care nu putem balansa centrul de greutate al actualei majorităţi parlamentare); să ne facem luntre-punte, ca să ţinem strâns/captiv electoratul care ne-a votat; etc. etc.
Postacii sunt entuziasmaţi. Văd numai programe recuperatorii a tuturor nedreptăţilor pe care ni le-a făcut de sute de ani istoria. Îşi imaginează că a venit timpul pentru repararea tuturor relelor pe care ni le-am făcut noi înşine sau ni le-au făcut alţii. Klaus Iohannis le apare multora drept „panaceul universal” utilizabil pentru vindecarea tuturor nedreptăţilor.
Comentatori redutabili, specialişti care au expertiză în diferite domenii aplicative vorbesc şi scriu despre necesitatea valorificării acestui „moment unic” prin încheierea unui contract social, prin obligarea câştigătorului din alegeri de a-şi asuma angajamente ferme că va face, că va drege, că va promova, că va susţine, că va/nu va promulga...!
Uită că nu cu multe zile în urmă, asemenea „gânditori” susţineau făţiş alt candidat, iar actualul câştigător li se părea lipsit de multe dintre atributele/competenţele funcţiei supreme în stat.
Aproape toţi uită cum s-a obţinut acest prim şi extrem de important succes al unor oameni care s-au întâlnit pe o platformă comună doar prin dorinţa imensă de schimbare a schimbării! Oameni animaţi de dorinţa de schimbare a unui regim cleptocratic, patronat de un politician tânăr, dar extrem de versatil, cu mentalităţi de stăpân de plantaţie, care a vorbit în campanie doar despre „biroul meu”, „guvernul meu”, ca şi cum le-ar fi moştenit din familie! Lucruri pe care nu prea le-au observat „abilii şi versaţii” comentatori!
Planificatorii viitoarelor succese ale altora scapă din vedere faptul că viitorul este imprevizibil şi neplanificabil, că speranţele trecutelor „succese electorale” s-au soldat cu mari eşecuri. Aşa cum s-a ales praful de cei „15.000 de specialişti” promişi în anul 1996, cum s-a întâmplat şi cu “Contractul cu România” care l-a făcut de veşnică ocară pe fostul preşedinte Emil Constantinescu, susţinătorul actual al lui V.V. Ponta!
Prin respectivul “Contract”, document de inspiraţie americană, “Convenţia Democrată din România” şi-a asumat responsabilitatea de a „îndeplini cu stricteţe”, într-un interval de „200 de zile... 15 obligaţii”, pe care şi le asuma „cu fermitate, în baza unor studii realiste, responsabile şi îndelungate”, printre care: • asigurarea „unui cadru corespunzător de desfacere a producţiei ţărăneşti, inclusiv prin burse de producţie agricole”;
• elaborarea de „proiecte pentru construirea unor cămine studenţeşti cu 10.000 de locuri, iar în următoarele 18 luni (adică, până prin iunie-iulie 1998, n.r.) acestea vor fi date în folosinţă”;
• stabilirea unor măsuri legale care să garanteze o formare corectă a preţurilor la produsele şi serviciile de bază: alimente (lapte, pâine, carne), servicii publice (de electricitate, apă, energie termică) şi medicamente pentru copii şi pensionari;
• adoptarea unor „planuri guvernamentale” prin care:
- se va asigura alimentarea cu apă a satelor. În primii doi ani (1997-1998, n.r.) vor fi executate 30% din lucrări cu fonduri de la buget;
- va fi asigurată conectarea la reţeaua de electricitate a tuturor aşezărilor omeneşti de pe teritoriul României, indiferent de dimensiune etc.
Vă mai amintiţi câte asemenea „realizări” au fost bifate de respectiva guvernare ca fiind îndeplinite „în primele 200 de zile” sau în timpul mandatului de patru ani? Aproape niciuna! Au rămas doar nişte promisiuni „electoral fanteziste” în care, între anii 1997-2000, s-a înecat speranţa schimbării! Pericol care îi paşte şi acum pe toţi „colindătorii” care previzionează viitorul luminos al mandatului lui Klaus Iohannis.
Asta vrem, să-i punem cu orice preţ sub presiune pe (încă) minoritarii „învingători” din politica de astăzi?
De fapt, punând acum o presiune greu gestionabilă asupra unei forţe politice încă indefinibile ce se urmăreşte!? Păi, dacă în campanie s-a susţinut că PLR-ul lui Tăriceanu nu avea certificat de naştere prin care să-i fi fost recunoscută existenţa legală, acest lucru nu este valabil şi pentru PNL-ul rezultat din fuziunea PDL cu PNL!? „Noul PNL” există acum, dar are şi structuri unice de conducere, alese democratic şi statutar? Despre care, în cadrul unei emisiuni în direct pe TVR1, dl. Mihai Răzvan Ungureanu ne spunea recent că „funcţiile de conducere ale PDL se juxtapun pe cele ale PNL” şi că „se vor mai organiza alegeri la nivel local şi/sau central doar în anul 2017”! Nu cumva cei care întreabă de ce se mai amestecă Klaus Iohannis în treburile de partid, asta dau de înţeles? Că avem conduceri care se „juxtapun” şi... gata, ce ne mai trebuie nouă alegeri interne!? Nu ne-a validat votul popular din Duminica samariteanului milostiv!?
Dar cei care se întreabă ce rol vor avea în noua realitate/construcţie politică adaptabilul Vasile Blaga, inefabila Roberta Anastase, ineluctabilul Ioan Oltean, inegalabilii Traian Igaş, Mariana Cîmpeanu, Eugen Nicolăescu, Varujan Vosganian, Adriean Videanu, Radu Mircea Berceanu, Daniel Petru Funèriu, Emil Boc, Teodor Baconschi etc., nu trebuie să primească şi ei un răspuns onest? Sunt oameni care, formulând aceste întrebări, exprimă îngrijorări fireşti, care converg spre concluzia că asemenea personaje (dincolo de eventualele lor aptitudini de „buni” organizatori, de „strategi vizionari”, precum erau odinioară secretarii comunişti care răspundeau de cadre!) trebuie să facă oarece paşi înapoi! Unii definitiv, alţii pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Partidul unic de dreapta, „noul PNL”, trebuie reconstruit din temelii (pornind de la organizaţiile locale), pentru că altfel, nu peste multă vreme, toţi „descurcăreţii” şi toţi profitorii de serviciu vor fluiera a pagubă! Şi atunci n-o să-i mai salveze niciun electorat!
Nu cumva rezultatul alegerilor este în mai mare măsură decât îşi imaginează diferiţii “guru” cu preocupări preponderent talk-show-istice (din categoria vitejilor care apar după război precum ciupercile după ploaie!) tot o consecinţă a votului negativ!?
Nu ar trebui realizată o perspectivă realistă, de bun simţ (cu plusurile şi cu minusurile inerente), a ceea ce s-ar putea face cu acest succes electoral? Şi (doar) cine ar putea face!?
Nu trebuie să se uite nici faptul că structurile teritoriale ale celor două partide – PDL şi PNL – nu s-au reformat decât aparent, vinovaţii pentru toate gafele şi bâlbele din ultimii 7-8 ani, ascunzându-se în eşalonul al doilea sau al treilea al decidenţilor naţionali şi/sau locali, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Vremuri care se pare că au şi venit. Victoria lui Iohannis i-a resuscitat subit, toţi „expiraţii” exprimându-şi prea plinul sentimentelor în forme greu de înţeles de către oamenii normali şi responsabili. Excesul de entuziasm al unora dintre ei se datorează aceleiaşi păguboase perspective de a-şi vedea împlinite propriile aşteptări şi nu împlinirea dezideratelor generale ale mulţimii de votanţi anonimi.
Cu asemenea oameni care nu se bucură de nicio simpatie publică în teritoriu, vă imaginaţi că se vor strânge multe voturi la alegerile viitoare? Atunci fiind vorba de voturi acordate exclusiv politic, pentru programe, pentru soluţii fezabile de rezolvare a unor stringente probleme locale şi/sau naţionale, şi nu pentru lipsa de imagine, de rezultate şi de imaginaţie a aceloraşi imuabili şi îmbuibaţi profitori locali! Aceasta este una din problemele reale pe care trebuie să o soluţioneze politicienii care gestionează destinul deja trecutei victorii electorale a lui Klaus Iohannis!
Victorie de care „trag” toţi neaveniţii, încercând să şi-o atârne de oblânc. Pe diferitele reţele de socializare (mai ales pe blog-urile unor persoane care reprezintă balastul rezidual al tuturor eşecurilor politice şi administrative trecute, prezente şi viitoare) victoria lui Iohannis este însuşită şi asumată ca o victorie personală de tot felul de „expiraţi”, care încearcă să se folosească şi de acest vehicul electoral pentru propria lor salvare! Persoane incompetente, responsabile de lipsa de performanţă a tuturor administraţiilor de dreapta, care acum se felicită, se încurajează reciproc şi se autopropun pentru diferite calităţi oficiale în viitoarea guvernare! Comportament specific unor epigoni care îşi fac planuri cincinale „din cuţite şi pahară”, ca şi cum ar fi candidat ei, iar victoria nu ar fi deplină dacă nu l-ar consilia ei pe învingător!
Cu asta trebuie să înceapă curăţenia de toamnă – iarnă a garderobelor şi debaralelor partidelor politice! Trebuie să se debaraseze de toate scheletele şi momâile care le mai populează şifonierele, precum şi de fantomele care le mai bântuie conştiinţele!
Mulţi dintre artizanii anonimi ai victoriei lui Iohannis au votat pentru acesta deoarece au crezut sincer că – aşa cum scria înaintea primului tur dl. Andrei Pleşu – „singurul criteriu raţional al unui vot util este potenţialul lui efect anti-Ponta” (A. Pleşu, Cu cine votez, în Dilema veche, nr. 557, 16-22.X.2014, p. 3). Simţind, pe bună dreptate, că alegerile prezidenţiale erau „despre mâine, nu despre deceniul următor”, ca şi mulţi alţii, autorul a pariat „pe laconismul decent, pe discursul nespectaculos, pe refuzul de a intra în bălăcăreala în care ne sufocăm de peste 20 de ani”, declarând de la bun început că îl va vota pe Iohannis „în ambele reprize”.
Iar afirmaţia sa referitoare la „predestinarea” spre dezamăgire a dreptei româneşti şi a unor intelectuali români, care „demarează euforic şi sfârşesc în lehamite”, era susţinută şi prin argumentul că ambele entităţi se bazează pe „un coeficient impunător de inteligenţă, subtilitate, idealism şi independenţă de opinie”, chiar dacă „experienţa le dovedeşte că au greşit adesea”, mai ales când s-au socotit „infailibili”.
În opinia mea, atât cu învinşii cât şi cu vremelnicii lor învingători trebuie procedat cu tact şi cu multă înţelepciune. Iar dacă bătaia a fost ruptă din rai (în sens figurat, desigur!) şi pentru unii şi pentru ceilalţi este aplicabil preceptul recomandat de către unii ierarhi creştini: „loviţi-i cu blândeţe şi teamă peste toate vârfurile degetelor”! Pe primii pentru a nu mai repeta greşelile trecutului, iar pe ceilalţi pentru a nu se deda la obiceiuri şi năravuri care, cel mai adesea, s-au dovedit a fi molipsitoare.
Prima senzaţie pe care au resimţit-o cei mai mulţi după victoria lui Klaus Werner Iohannis a avut gustul indefinibil al fructelor... mâniei! De care este destul de greu de scăpat! Pentru că, aşa cum s-a întâmplat şi altădată, există riscul ca (prin mimetism) învinsul de astăzi să „împrumute” trăsăturile şi gesturile câştigătorului şi, nu peste multă vreme, să-i ia locul celui care l-a învins!