Dramele sublimate, intersecţia magicului, esotericului, obiceiurilor ancestrale, cu un concret fragmentar, de istorie actuală, propune romanul “Măsura zidirii” de Virgil Oprescu-Runceanu.

Autorul are ritm alert în povestire, dialogul are un ludic deschis spre metafizică. Începutul romanului se generează printr-un dialog incluzând un simbol antropologic, acum noţiunea de “surată”, urmează setarea într-un bulversant segment de istorie malefică: demolarea unui spital.

Daria Porfir păşi adânc, stricând în drumul ei beteala boabelor de rouă, care-i strigară că voiau să-i aducă pe chip podoaba argintului lor. Nici gând! Roua astâmpără setea florilor până când rodnicia lor pârguieşte fructele de vară. Roua îşi păstrează argintul. Ea spală marginile lunii, când aceasta coboară în oglinda apelor să-şi pieptene fruntea.

Romanul abordează o temă ancestrală şi inedită în acelaşi timp: “luarea măsurii unui om şi aşezarea acesteia la temelia unei construcţii noi, a unei noi biserici, ceea ce ar atrage moartea celui măsurat”, în termenii lui Relu Stoica, prefaţatorul volumului.

Liturghia pentru ţinerea sarindarului sau sorocului, un personaj enigmatic, Nicolae Pribeagu, ctitorul bisericii satului, povestea de dragoste dintre Daria şi Lucian Pribeagu, natura naturată şi natura naturans. Un roman frumos, pentru un lector cu idealitate poporanistă, armonios.