La 1 Decembrie 1918, neamul românesc a închis cel mai important cerc al istoriei sale. Moştenim această izbândă de la înaintaşii noştri. Lor şi înaintaşilor înaintaşilor lor, li se cuvine recunoştinţa noastră veşnică. Ei, făuritorii lui 1 Decembrie 1918, sunt părinţii României întregi. Din primăvara anului 1918 şi până la începutul iernii aceluiaşi an, între flamurile desfăşurate şi lacrimile râvnitelor bucurii, s-a realizat România Mare.

La 27 martie/9 aprilie 1918, prin votul Sfatului Ţării, BASARABIA - a fost cea dintâi care - ascultând porunca istoriei, „în puterea dreptului istoric şi de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna”, a decis să se unească cu mama sa, România. Rezoluţia de Unire a Basarabiei cu România a fost adoptată cu 86 voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri, iar 13 deputaţi au absentat. Reprezentanţii polonezilor au votat pentru unire, ceilalţi reprezentanţi ai minorităţilor etnice s-au abţinut, au lipsit sau au votat împotrivă. În document erau precizate şi principiile care urmau să stea la baza organizării României Mari, printre care „Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia”.

I-a urmat BUCOVINA. În ziua de 15/28 noiembrie, Congresul general al Bucovinei, întrunit la Cernăuţi, a hotărât: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacic şi Nistru, cu Regatul României”. Cei 26 de reprezentanţi ai minorităţilor (din totalul de 105 deputaţi) au susţinut Unirea cu România.

La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Adunarea Naţională a tuturor românilor din TRANSILVANIA, BANAT, CRIŞANA ŞI MARAMUREŞ – prin cei 1228 de reprezentanţi ai lor – a decretat: „Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. În cuvântul său, Iuliu Maniu, fruntaş al Partidului Naţional Român, referindu-se la problema minorităţilor, a precizat că: „Noi nu voim ca din asupriţi ce am fost să devenim asupritori. Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare”. În acest sens, în Rezoluţia de Unire, prezentată de Vasile Goldiş, adoptată în unanimitate de adunare (formată în exclusivitate din reprezentanţi ai românilor), s-a prevăzut ca la baza organizării viitoare a Statului Naţional Unitar Român să stea şi următoarele principii: „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept la reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.

În perioada interbelică aceste angajamente asumate unilateral nu au putut fi toate onorate. Pe de o parte, datorită tendinţei statului român de a arde etapele constituirii şi consolidării sale (prin preponderenţa caracterului naţionalist al doctrinelor, ideologiilor şi programelor oficiale), iar pe de alta, datorită unor minorităţi naţionale care se manifestau prin tendinţe revizioniste, militând pentru dezmembrarea statului naţional unitar român. În încercarea de a devoala un asemenea mecanism, (prin care reprezentanţi ai Partidului Maghiar sesizau Societatea Naţiunilor de abuzuri şi ilegalităţi pe care statul român le-ar fi comis împotriva maghiarilor), în şedinţa Adunării Deputaţilor din 3 decembrie 1935, ministrul de externe Nicolae Titulescu se adresa preşedintelui Partidului Maghiar: „Sistemul dumneavoastră este simplu de ghicit … dumneavoastră nu credeţi în egalitate cu noi, aveţi boala persistenţei imaginii pe retină şi credeţi că Ungaria milenară va reînvia … Minorităţile nu au avut şi nu vor avea un apărător mai cald în drepturile lor de egalitate decât pe mine, cu condiţiunea ca inima mea să-mi spună: minoritarul care îmi vorbeşte, chiar dacă graiul lui nu este curat românesc, simte româneşte. Dar dacă este însă vorba ca prin minorităţi să ajungem la revizuire, vă repetăm: «Nu, niciodată, nici revizuire, nici exageraţii în virtutea unui tratat care nu a avut niciodată sensul pe care pretenţiile dumneavoastră de naţiune dominatoare le-a dat în trecut şi le dă şi astăzi»”.

Perioada de consolidare a Unirii a durat, din nefericire pentru poporul român, doar două decenii. Regimul democraţiei interbelice, cu toate imperfecţiunile sale, a fost înlocuit cu altele două dictatoriale, iar la scurt timp după al doilea război mondial, în România a fost instaurat regimul totalitar comunist, întemeiat pe o ideologie aberantă şi dăunătoare, contrară tradiţiilor şi aspiraţiilor poporului român.

Arc peste timp, într-un alt Decembrie, de la care se împlinesc - nu peste multe zile - 25 de ani, Românii au probat aceleaşi calităţi care le-au asigurat supravieţuirea ca neam. Atunci, jertfa de sânge a tinerilor a aşezat noi cărămizi la edificiul naţional, a cărui temelie a fost pusă în 1918.

Acum, datele problemei sunt altele: de opt ani România este parte integrantă a Uniunii Europene şi se află în pragul aderării la spaţiul Schengen (zona geografică în care cetăţenii statelor membre circulă fără controale la frontiere). Mai bine mai târziu decât niciodată, mult hulita Lege a educaţiei naţionale nr. 1/2011 a oferit posibilitatea îndreptării unor greşeli ale trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat. Printre care se află şi învăţarea istoriei şi geografiei României în limbi ale unor minorităţi etnice. Pentru că democraţia presupune soluţionarea problematicii minorităţilor prin respect reciproc şi toleranţă, asigurându-se astfel egalitatea deplină în obligaţii şi drepturi a tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de etnia acestora.

În aceste zile, în care serbăm a 96-a aniversare a Unirii cu România a teritoriilor naţionale aflate sub stăpânire străină, ne plecăm frunţile în faţa memoriei făuritorilor de ţară din întreg anul 1918. Ridicându-ne din patimi şi din neînţelegeri laolaltă, mic şi mare, tânăr şi vârstnic, sărman sau avut, să cinstim 1 Decembrie, actuala zi naţională a românilor de pretutindeni.

Fie ca în clipele de reculegere să ne gândim şi la noi cei de azi, atât de încercaţi şi de tulburaţi. Iar pentru noi şi contemporanii noştri, un legământ prin care să răspundem faptelor înaintaşilor întregitori de ţară, l-ar putea constitui încercarea de a concretiza îndemnul rostit de Iuliu Maniu în decembrie 1930, de la tribuna Parlamentului României: „Noi trebuie să ne dăm seama că democraţia nu poate fi realizată decât dacă spiritul democratic pătrunde adânc în suflet. Noi trebuie să realizăm statul cultural democratic. Statul în care spiritualitatea să fie scop pentru orice individ, pentru orice fiinţă umană, oricât de umilă ar fi ea”.

Pentru a se împlini acest deziderat trebuie să înţelegem că numai împreună - cetăţeni loiali ai statului român, indiferent de etnia căreia îi aparţinem - putem fi ce am fost, ba mai mult decât atât!

Asta nu înseamnă că nu ar trebui să fie iniţiată o dezbatere publică despre evenimentul istoric care ar putea deveni ziua naţională a tuturor cetăţenilor români, asigurându-se cadrul pentru exprimarea liberă a punctelor de vedere, pentru a găsi împreună numitorul comun prin care să se armonizeze opiniile diferite care separă acum societatea românească.

La mulţi ani, România!