Poezia lui Felix Sima este anagogică. Adaugă lumii sens nou, petrecându-se în starea de rugăciune, cultivând semnificantul în sine, forma mistuind precum iubirea, complexul tematic vindecând precum dragostea. Întruparea fonemului în cuvânt poate fi saussuriana, fiind imagine vizuală şi auditivă. Este o poezie a rostirii esenţiale, cosmice, fără nimic instrumental.
Este ca o rostire de fonem, cum ar spune George Poulet, interpretându-l pe Paul Claudel. O mişcare ascensională, o formalizare unde semnificantul este drumul spre centru, “Libertatea poetului este, cu un concept al lui N. Frye, libertatatea de a asculta cuvântul lui Dumnezeu.” Libertatea de-a asculta rafinamentul expresivităţii din sintagma lui Augustin: «Iubeşte şi fă ce vrei». Câtă trăire atâta practică semnificantă, cât concept atâta practică semnificată. Logica sinegetică recuperează acest spaţiu al auroralului, al recuperării fonemului din complexitate. Secolul 20, dacă ar fi să ne amintim interpretarea dată de Heidegger lui Holderlin, caută substanţialitatea din spaşiul originar. Jocul de cuvinte din gândirea filosofului Wittgenstein trimite spre aceeaşi idee. Felix Sima se situează în centrul acestui complex lexematic. Un arhetip preformalizat, cu structuri de adâncime. Ar fi dragostea tristaniană, pasiunea unică, eternă, mistică, pentru că trece în transcendenţă şi caută absolutul. În sfera culturii, afirmă Denis de Rougemont, simbolul acestei pasiuni este Kierkegaard. Pentru cei vechi, afirmă acelaşi gânditor, erosul era ca un zeu. În poezia lui Felix Sima se petrece golirea subiectului, care săvârşeşte actul spiritual. Cuvintele se redefinesc: răbdarea, ca devenire, nu are scopul pe care-l aşteptăm, ci împlinirea, synoikismul, nimic de tipologia concretului, mirarea, suferinţa pură, mila pură, iubirea pură (agape).

regina nefericită

nefericită e regina
tablei de şah imaculat
când i se fură de pe trepte
pion uşor dar preferat

şi nu anunţă de acestea
regelui ei cel taciturn
cu ochii albi cu ochii negri
şi pleacă de se culcă-n turn

şi vine-un cal din depărtare
pe ocolite căi obscure
cu un nebun de neam mai tare
ce-l duce gândul să o fure

el e din ţări mistuitoare
din ţări cu mers de papagali
a plătit greu trecerea vamei
prin bariera de corali

şi fiindcă jocu-acesta tragic
n-am urmărit pân' la sfârşit
n-avem de unde să cunoaştem
cine-a bătut cine-a pierit,

frumosul prinţ

frumosul prinţ distins şi demn
ferit de patimi şi îndemn
pe tronul lustruit de lemn
nu a dat lumii nici un semn

are cămări cu portocale
le strânge sucul în pocale
pentru serbări duminicale
însă acestea nu-s reale...

la câteva trecute luni
îl vizitează trei păuni
ai lui prieteni cei mai buni
dar şi aceştia sunt minciuni

la curţile domniei sale
vin şi alţi prinţi din alba cale
toate-nălţimile egale
dar nici acestea nu-s reale

aduc dovadă că există
şi fată tânără şi tristă
şi angajată cameristă
la acel prinţ ce nu există,

femeia boabelor de rouă

femeia născută
din boabe de rouă
mai creşte când ninge
mai creşte când plouă

când lung te priveşte
cu mută sfială
ea poartă în ochii-i
discreţi umezeală

când trece pe poduri
în valuri îi scapă
privirea şi apoi
se-aruncă în apă

rămâi fără ea —
prietenu-mi spuse —
femeia pe râuri
se duse se duse

o vezi? ai pierdut-o
îmi spuse şi râul
plouat este cerul
plouat este grâul

încuie-ţi în casă
când ninge când plouă
femeia născută
din boabe de rouă,

păpuşarul

închideţi şi fereastra
şi încuiaţi şi uşa
e păpuşarul care
şi-a omorât păpuşa

încearcă să ne intre
în gânduri pe sub scară
să-şi plângă soarta tristă
căinţa lui amară

oricâte-ar vrea să spună
oricâte-ar vrea să facă
ar face mult mai bine
dacă-ar putea să tacă

înaintând prea sigur
ţinând în mâini păpuşa
când va voi să intre —
să îl strivim cu uşa

când i-a înfipt cuţitul
cel nevăzut de noi
normal era desigur
să moară amândoi

dar fiindcă — vedem bine —
nu s-a-ntâmplat aşa
înseamnă că-n spectacol
cu arta sa — minţea,

drumul

drumu-aceasta-n pantă duce la cascadă
nu-ţi dăm sfătuire să ţi-l mai alegi
mai găseşte-ţi altă lungă bucurie
înspre care tânăr vesel să alergi

drumu-acesta duce-n sânge şi-n durere
drumu-acesta aspru duce-n bolovani
doar în sens opus e drumul cel cu miere
doar în sens opus e drumul cel cu bani

drumu-acesta duce într-un os de câine
căutat în noapte de un lup mişel
nu-ţi dăm sfătuire ca nici azi nici mâine
să-ţi înfrunţi puterea vieţilor cu el

drumu-acesta este drumul de răscruce
drumul pentru gura măştilor de rând
ce se-aşează ziua pe o iarbă dulce
te respectă-n faţă dar la spate-ţi râd

drumu-acesta duce-n ceaţă şi ninsoare
împotriva florii care te-a născut
nu vorbesc aiurea şi nu caut soare
însă drumu-acesta este fără scut

dar pornit pe drumul acesta de virtute
fie-ţi umbra lungă faptele cu glas
zeii toţi să cadă şi să te sărute...
numai astfel du-te, du-te, eu te las,

semn de carte

nu se stinge dorul pentru om
oricât s-ar ascunde de departe
locuim între pereţi cu cărţi
locuim şi-ntre coperţi de carte

viaţa o primim de la părinţi
viaţă dăm copiilor de-acasă
cărţi le-aducem deseori în dar
cartea vieţii noastre e pe masă

zilnic îi transcriem pagini noi
zilnic îi mai rupem câte-o foaie
scriem cu lumină pagini verzi sub cer
rupem cu lumină pagini lungi de ploaie

când plecăm pe pâslă către bătrâneţe
ne trezim spre seară ca din dulce vis
şi simţim cum cercul anilor se-nchide
însă cartea vieţii încă nu s-a-nchis

mângâiem nepoţii ce-au crescut vlăstare
într-o încăpere caldă sufletească
şi rămânem semne pentru carte-aceea
care-au început-o singuri să-o citească,

seri de iarnă

lui Dragoş Vrânceanu

e o prăpastie-nainte-
'nvelită în cearceafuri albe
bătrânul oasele-şi întinde
copilul - mâinile preadalbe

bătrâna toarce după sobă...
pisica pe un scaun toarce...
ciorapul alb - lucrat pe dos
pe faţa neagră se întoarce

şi în surdină rup tăcerea
lemne ce cad din cer uscate
prin noaptea dulce cum e mierea
să ne mai ardă mai departe

şi creşte dealul ca cenuşa
pe vatra arsă-n cărămidă ...
bătrânii vor să-nchidă uşa
copilul vrea să o deschidă

copilul simte-un gust de lapte
bătrâna simte-un gust amar
oricât de lungă-ar fi o noapte
bătrânul simte şi mai rar

departe este dimineaţa
somnul desface trei cojoace ...
bătrânii vor să-şi culce viaţa
copilul vrea să şi-o mai joace

copilu-adoarme-n gânduri ude
pisica suflă-n lumânare
sub talpa casei se aude
mişcând un semn de întrebare