Unul dintre cei mai bine situaţi filosofi români, din ultimul timp, Marius Dumitru, s-a sinucis, la aproape doi ani, după ce s-a întors în ţară. Era doctorand Oxford. Un sistem de învăţământ ocult, bântuit de zgura unor manageri locali şi centrali, infectat de sintagma “instituirea barbară a proprietăţii”, a respins metabolizarea valorilor, între care şi Marius Dumitru... Andrei Pleşu afirma: avem olimpici, dar nu avem şcoală, suntem atipici. Un sistem subfinanţat, de ani şi ani, cu reglementări hidoase, perverse, excluzând examenele ştiinţifice, incluzând un transfer sau altul “‚la înţelegere” (ce se ascunde sub “înţelegere”?), au trimis în derizoriu un sistem, totuşi, bine articulat. Peste toate, “plagiatul”, furtul intelectual ridicat la rang de lege, cu efect de pârjolire, ca hoardele tătare invadatoare, a conştiinţei, a logicii minţii şi inimii tinerilor şi nu numai. De aceea votul recent a fost un vot antiplagiat. Marius Dumitru, adeptul sintagmei “psihologia cogitans”, propusă de autorul acestor rânduri, scria esenţializat, instrumentalizat. Sistemul societăţii româneşti nu l-a valorizat, ba chiar l-a devorat. Profesorul lui de liceu, om de rafinament şi cultură, a făcut accident cerebral. O societate construită pe oralitate şi fals intelectual respinge visceral orice cod cultural. Seamănă cu ceea ce se întâmpla în anii ’50, când intelectualii (savanţi, cum li se mai spune pe alocuri), oameni care au credinţă şi ştiinţă, nu sunt “tejgheţari”, nu rezolvă subiectele pentru elevii nepregătiţi în timpul examenelor, pentru a le duce în săli (olimpiade, capacitate, bacalaureat...). Acest tip de “tejgheţari” neavând operă, n-ar trebui să discute despre olimpiade şi olimpici. Lucrul bine făcut înseamnă a iubi teofania din ochii fiecăruia, într-un dialog înainte de vămi, fiindcă sensul lumii este apocatastaza, împăcarea finală.