Dacă cuvintele ar putea să devină singure mute după ce le dăm drumul din gând, prin gură, toţi oamenii s-ar bucura de tăceri salvatoare. Şi, cel mai probabil, dacă le-am opri înainte să ne oprească, oamenii nu s-ar mai vinde între ei la fiare vechi, pentru că s-ar iubi mai mult decât şi-o spun. Dacă cuvintele ar putea să strige invers de cum le aruncăm prin minte, sărind peste inimă, oamenii s-ar îmbrăţisa cu nevoie şi ar rămâne aşa. Dacă cuvintele ar simţi cum e să-ţi pară rău şi s-ar sparge înainte de destinaţie, oamenii s-ar învecina cu cei cu care sunt fericiţi ascultând liniştea. Dacă cuvintele s-ar izbi doar ca săgeţi de iubire şi nu gloanţe fatale, oamenii toţi s-ar face ţinte, căci atunci când ne zdrobim de iubire, curge prin vene dulcele vin al nemuririi. Şi atunci suntem stânci pe care se caţără melci, nu melci vătămaţi de greutatea propriei case. Dacă cuvintele s-ar croşeta să ne ţină cald măcar cinci minute într-o zi interminabilă, oamenii, cu felul lor vulcanic şi adesea nedrept, şi-ar trage fularele peste buze şi viforul verbal n-ar mai birui ferestrele sufletelor rupte, căzute, reparate, rupte şi atât de înlocuite. Dacă cuvintele şi-ar lua de capul lor angajamentul că nu vor să fie doar pretexte sau minciuni, viaţa noastră ar fi avut altă prefaţă. Şi ce am fi trăit ar fi fost o conversaţie cu veşti bune. Dar afirmaţiile n-au convenţie cu momentele potrivite şi nici un veşnic acord cu finalurile care ne schimbă definitiv. Dacă cuvintele ar fi făcut partaj cu stăpânul lor şi ar fi renunţat la condiţii, oamenii n-ar mai face tranzacţii din dragoste, ci s-ar îndrăgosti gratuit. Dacă cuvintele s-ar strânge de mână şi s-ar închipui singure într-un discurs, oamenii n-ar mai da greş, ci ar croi legăminte în care cred cu dreptul şi le feresc cu stânga. Dacă oamenii n-ar ieşi din cuvânt, nici cuvintele nu şi-ar ieşi din fire, şi-atunci toţi ne-am bucura de mângâieri care nu se pot pronunţa cu voce. Pentru că poate fi greu sa răzbatem cu ochii care ard în frig, dar ar fi imposibil să răzbim cu sunete în flăcări care îngheaţă urechi şi speranţe. Dacă cuvintelor le-ar fi ruşine să muşte şi-ar face revoluţie să-şi mute gândurile, oamenii ar alege doar coloane sonore care nu exagerează, nu păcălesc şi nu se răzgândesc. Dacă cuvintele n-ar face zgomot, oamenii şi-ar folosi obrajii doar să lase sărutări pe ei. Şi nu s-ar mai converti atât de uşor în gladiatori avari după glorie. Dacă cuvintele s-ar face pudră şi n-ar mai ustura, toate rănile ar crede pe cuvânt că pot învinge accentele grave. Iar oamenii ar despărţi doar silabe şi nu s-ar mai despărţi între ei. Dacă cuvintele rele ar putea să se şteargă, oamenii ar da atenţie unui alt ton, deloc ascuţit, şi ne-am copia din dragoste doar ca să vorbim aceeaşi limbă. Dacă cuvintele nu s-ar mai preface în cadouri otrăvite, toţi oamenii ar da replici inofensive, care ne-ar dezarma în faţa celor pe care îi adorăm. Dacă cuvintele ar avea teamă de judecată, n-ar trăda ca oamenii care se dau bolnavi de singurătate. Şi nu s-ar înşela singure că noi nu simţim nimic, când ele, cele spuse şi nespuse, ştiu bine că învie sau ucid într-o secundă.