Istoria mentalităţilor unui colegiu, acum Alexandru Lahovari, poate fi interpretată şi prin cărţile propuse spre lectură de absolvenţii instituţiei de altădată, de azi şi de mâine. Istoria mentalităţilor operează în viziunea Şcolii de la Annales cu timpii magnificaţi pentru o epocă mai mare de timp şi cu timpii scurţi, ai deceniilor sau ai cotidianului. Fr. Braudel putea să gloseze asupra posibilităţilor „timpului”, structurilor imaginarului, jocurilor schimbului, diegezei între rezumatul vicios şi deformator, la îndemâna tuturor, încadrabil în sintagma „la toate”, dar nu şi la Tot. Povestea în această ecuaţie, structurare, este cea care impune reflexivitatea - cum me ipso - instituind ontologia, sensul şi nu semnificaţia perdantă, inhibitorie, creatoare de cititori cu tipologia „masei”, cea teoretizată şi de Ortega y Gasset. Diferenţa valorică între poveste şi rezumat este copleşitoare. Povestea vine din erudiţia ascezei, din ştiinţa textului sau din ştiinţa în sine. Rafinamentul din poveste înseamnă euristica tulburătoare, desfoliatoare, născând un orizont de aşteptare, unde sensurile germinează pagina multiplicată apoi, exponenţial, în lectură. Este povestea care te salvează de moarte (Thanatos).
Am efectuat aceste notaţii gândindu-mă la cartea domnului Virgil Ene, „Eminescu versus Einstein”. Ar trebui să privim personalitatea doctorului Virgiliu Ene ca o conexiune de paliere ale ştiinţei (poveste şi nu rezumat). Chirurg celebru, a creat o şcoală în domeniul său, pe malurile Begăi, care-i poartă numele. Într-o carte povesteşte despre întâlnirea cu mentalitatea balcanică, atunci când a trebuit să-şi apere cu ştiinţa chirurgului şi lecturile juridice, acuzaţiile nefondate. Victoria în această situaţie, deşi amară, este întremătoare.
Cartea „Eminescu versus Einstein”, cuprinzând o bibliografie exhaustivă, discută despre structura ştiinţifică a operei lui Mihai Eminescu care în viziunea autorului şi nu numai (I. M. Ştefan a dedicat o carte acestei probleme ca şi academicianul Mihai Drăgănescu prin conceptul de „ortofizică”, evident există biografia clasică I. Creţu, Nicolae Davidescu, M. Dragomirescu, Perpessicius, George Călinescu, I. Negoiţescu, Petru Creţia, Zoe Dumitrescu-Buţulenga, Edgar Papu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Dan C. Mihăilescu…), a constituit complexul tematic al generaţiilor recente. Bibliografia problemei este vastă, ajungându-se la aserţiunea după care Mihai Eminescu ar precede în viziune teoria relativităţii. Nu discutăm acum veridicitatea tezei, dar, în antiteză, ca să ajungem la sinteză, putem afirma că personalitatea lui Virgiliu Ene, recitând poemele lui Eminescu ore în şir, cunoscându-i opera, era să spunem, ca nimeni altul, are inefabilul care nu devine vag şi splendoarea imaginii fixându-se în mitologia subiectivă a receptorului, ca semnificant în sine, ca sublimul formei care nu are nevoie de argumente. Modelele formatoare aşa se şi constituie: fără finalitatea de zi cu zi, care presupune restul, ci cu esenţializarea conceptului de „rost”.
