Opinii

 

Mă provoc şi singură

Îi respect foarte mult pe prietenii mei, care, sub puterea unor nominalizări, au pus mână de la mână pentru o cauză nobilă. Oricum o dai, cei care au contribuit financiar din puţinul lor sau din bogăţia lor, au făcut o faptă bună. Cei care doar s-au jucat gândidu-se că lumea le va ridica statui din marmură pentru o găleată de gheaţă turnată în cap, da, au devenit populari. Dar şi ipocriţi şi nepăsători şi parveniţi pe parcela strâmtă a donatorilor cronici. Am mulţumit tuturor pentru numeroasele intenţii de a mă prinde în leapşa planetară. Fie pentru că m-au văzut un om citit, fie pentru că m-au considerat capabilă de sacrificii. Vă anunţ pe această cale că da, ambele variante sunt adevărate şi exersate din plin.

M-am gândit intens şi cu tristeţe la fimul „Pay it forward”, pe care l-am (re)văzut, pentru că, în multe feluri, provocarea actuală îi seamănă. Din păcate, prea puţini au sesizat diferenţele, aşa că vreau să vă spun o poveste. E treaba voastră ce veţi înţelege.

Acum nouă ani, când deja lucram în media, am obţinut contractul la Jurnalul Naţional şi am devenit un om de bază la acele vremuri. În sufletul meu, m-am simţit vinovată că pe baza unor tragedii umane şi a unor calamităţi care lăsaseră oamenii pe drumuri, mi-am câştigat banii. Am scris adevărul, am fost alături de ei. M-am ataşat de toate cazurile şi necazurilor celor care s-au filtrat prin pixul meu. Ca să mă liniştesc, am decis să-mi donez primul salariu de la Bucureşti. Mi-am zis că jurnalismul nu e doar despre a scrie, ci despre a împărtăşi. Atât cât am scris, din fiecare text publicat am luat hăinuţe şi jucării pentru copiii cu nevoi speciale de la un centru. N-am spus nimănui. Nici mamei mele, care se întreba dacă nu cumva sunt plătită cu nasturi. Nu m-a împins nimeni de la spate, nu am urmat un fenomen. Bunica mea spunea că atunci când vrei să fii un dar de la Dumnezeu, trebuie să realizezi singur asta.

Pe unde m-a condus destinul, mi-am dat seama că în fiecare colţ de lume urlă sufletul unui om. Şi că nu e suficient să te pui în locul lui , dar în gândul tău. Şi că nu e de ajuns să-ţi promiţi că o să-ţi pese mâine, când azi eşti un simplu trecător. Şefii mei, destui la număr, m-au găsit talentată. Mi-au explorat latura sensibilă şi m-au delegat să leg şi să dezleg sufletele a mii de semeni. Să duc campanii pentru copii bolnavi de cancer, să scriu o pagină şi cu ea să adun mii de euro. Şi-am stat nopţi întregi privind fotografiile micuţilor, şi-am bătut drumuri interminabile să stau cu familiile lor, şi-am răscolit cititori de pretutindeni ca să-i trimit la bănci. Şi azi, printr-o minune, acei copii trăiesc. Mai puţin Alexandra, care a murit pe un pat din spital din Franţa, cu banii în plasă, dar încurcată de birocraţia statului român. Pe care, recunosc, n-am învins-o atunci. În semn de preţuire, fiica mea a primit prenumele ei. Nici pentru asta nu m-a împins nimeni de la spate.

În anii ce au urmat, Crăciunurile mele s-au schimbat. Petreceam ajunurile pe drumuri de ţară, în case de chirpici, ducând cele trebuincioase familiilor sărace despre care scriam peste an. Nu aveţi idee cum este să vezi copiii altora mângâind vârful bocancilor tăi plini de noroi, doar fiindcă le-ai dus o păpuşă, o maşinuţă, o plasă cu mâncare. Îţi îngheaţă sângele în vene când îi ridici la sânul tău ca să-i săruţi pe frunte. Şi ai prefera să-ţi taie lunar lumina acasă ca să ai lumina din sufletul lor curat şi bucuria părinţilor care o iarnă nu vor mai face foamea. N-am povestit mamei mele niciodată când mi-au degerat degetele la -20 de grade pe uliţe, acum trei ani, când aşteptam bătrânii şi bătrânele din satele comunelor vâlcene să le dau plasele cu făină, ulei, zahăr, pâine, mălai, ceaiuri, cojoace şi câte altele. Şi nu, eu nu făceam campanie. I-am spus că m-a uitat Sfântul pe afară în zăpadă, cu prietenii. Nu m-a solicitat nimeni, dar aşa am vrut eu.

Un an mai târziu, mi-am dorit să fac ceva cu textele mele personale pentru care mă iubesc mulţi. Le-am compus la comandă, în timp ce fiica mea avea febră, în timp ce mâncarea dădea în foc şi orele mă strângeau de gât. Le-am vândut celor cu inimă mare, c u30 de lei bucata, am adăugat prima indemnizaţie a fiului meu proaspăt născut, alocaţia fiicei mele, cu acceptul ei, şi-am agonisit o lună. Am transformat lovelele în rechizite, haine, obiecte de igienă şi jucării pentru copii cu maladii. Cred că pozele acelea minunate sunt încă pe internet. Acei copii mi-au pregătit o serbare să-mi mulţumească. Şi-am murit şi-am înviat de emoţie. Şi-am strâns din dinţi să nu plâng în faţa lor ca să nu par o prietenă prea înlăcrimată. Conducerea de la Protecţia Copilului mi-a mulţumit şi m-a întâmpinat cu respect. Nici atunci nu m-a trimis nimeni. Aşa am vrut eu.

Când prietena mea şi-a făcut o asociaţie umanitară, m-am dus sucită să-i spun că vreau să ajut. Şi de atunci, strâng saci. Şi îi umplu cu tot ce e mai bun din casa mea, cu hainele mele, cu tot ce-am ridicat copilăria frumoasă a celor doi copii ai mei. Cumva, în zilele în care trimit maşina cu donaţiile, mă simt uşoară, mă simt fericită şi sătulă, ca atunci când pe timp de vară golesc un pahar cu apă rece de izvor. Noi seara, când ne uităm pe cer, credem că stelele care se văd mai tare sunt salutările tuturor oamenilor cărora le-am făcut bine. Şi nu, nici la asta nu m-a împins nimeni.

Da, şi doamna Vişinescu... Şi Alexandru... Şi Iulia Vlăsceanu... Şi Andrei, băieţelul pentru care am dansat ca să-i luăm cu scaun nou cu rotile... şi surioara siamezelor care au decedat... şi pensionarii cărora le-am dat flori şi consultaţii oftalmologice de ziua lor... şi câţi au mai fost. Îmi amintesc de toţi şi îi iubesc pe toţi. Toţi fac parte din viaţa mea. Şi pentru toţi am fost acolo. În anii în care să fii voluntar era o glumă proastă. În anii în care nimeni nu-şi punea gheaţă în cap ca să fie aplaudat. În anii în care milogeam pe la sponsori indiferenţi viitorul şi viaţa unor oameni pe moarte sau ai nimănui. În anii în care politicienii, unii dintre ei, mi-au spus că nu cedează un leu dacă nu-i fac zei în presa centrală. În anii în care „o sărăntoacă” plecată dintr-un oraş mare, într-unul mic de la deal, era dată afară de la negocieri pentru că părea prea puştoaică. În anii în care, din scriitura mea alţii o duceau bine şi refuzau arogant un gram de generozitate. E adevărat că unde-s doi puterea creşte. Că exemplul personal trebuie promovat. Dar nu cu preţul unei concesii unice. Ce am făcut eu şi alţii ca mine înseamnă de o sută de ori mai mult decât să-ţi pui o singură dată o galeată în cap şi să arăţi lumii că ai salvat-o într-o zi, când ea are mereu nevoie de asta. Povestea mea e lungă, pentru că nu m-am oprit niciodată din ceea ce fac. Am vrut să înţelegeţi de ce e important ca bunătatea şi gesturile umanitare să vină direct din sufletele voastre, conştiente ca un creier lucid şi nu dintr-o pasă pe care uneori o acceptaţi nevoiţi fiind sau necunoscând adevărata miză. Aşa cum am mai spus, suflă şi tu. Pentru că cea mai bună magie nu provine dintr-o baghetă, ci din inimă. Suflă şi tu pentru că nu are nimic să dăm tot, când ne putem veşnic împrumuta la noi. Aprinde acest Septembrie şi dă din suflet în suflet aceste rânduri celor care sunt toamna ta, celor orfani de iubire, celor pe care i-ai neglijat. Va fi semnul tău şi codul recunoştinţei mele. Aprinde un Septembrie, mulţumind celor care s-au lăsat la urmă altă dată pentru ca tu să fii cel dintâi, mulţumeşte celui ce ţi-a rupt pâine din pâinea lui, pentru că acela n-a mâncat niciodată singur una întreagă. Între timp, eu mă provoc singură. Aşa sunt eu...

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

09.09.2014 - 14:29Cititor:Cam prea mult pentru principalele rubrici de opinie ale unui ziar ce se pretinde serios, nu credeti? Cand lamentatie, cand prosternare! Nu va suparati, dar aveam pretentii mult mai mari. Ma asteptam ca macar un redactor sau editorialist sa abordeze si problemele curente ale societatii la care va raportati. Adica Valcea, Oltenia...

Pagina 1 din 1 (1 comentarii din 1)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...