Mereu m-au surprins tendinţele intervenţioniste ale unor economişti educaţi şi cu experienţă în câmpul muncii înainte de 1989. M-au surprins pentru că aceştia ar fi trebuit să ştie cel mai bine că un control al preţurilor din economie duce la penurie şi apariţia unei pieţe “la negru”. Dar şi mai mult mă surprinde faptul că aceştia sunt economişti care după 1989 au acceptat provocarea oferită de societate de a introduce o economie de piaţă în România. În ultimii 25 de ani am înţeles că unele reflexe dobândite în perioada comunistă nu o să dispară niciodată, chiar dacă discursul public încearcă să le mascheze.
Pieţele au un singur mod de a comunica: preţurile. Într-o economie de piaţă preţurile transmit informaţii producătorilor despre cererea din partea consumatorilor şi astfel resursele sunt alocate în aşa fel încât să-i satisfacă atât pe consumatori cât şi pe investitori. Într-o piaţă liberă, preţurile sunt rezultatul tranzacţiilor voluntare şi nu al unor decizii arbitrare luate de funcţionari publici. Cu cât este mai liberă piaţa, o prezenţă cât mai mică a statului în relaţia consumator-producător, cu atât preţurile reprezintă mai bine comportamentul consumatorilor. În general, competiţia pe o piaţă liberă duce la preţuri mai mici şi la o calitate a produselor mai bună.
Şi ce spun eu aici nu este doar teorie. Pentru români există o realitate care a demonstrat că preţurile determinate arbitrar de funcţionarii statului alocă ineficient resursele în economie. De aceea sunt foarte surprins că economistul Mugur Isărescu spune că şi-a schimbat opinia tocmai când a avut şansa să acţioneze într-o economie în care o mare parte din preţuri sunt determinate de piaţă. Domnia sa susţine aproape în fiecare intervenţie publică rolul băncii centrale de a determina direct cursul valutar, pe lângă influenţa indirectă pe care o are fiecare decizie de politică monetară. Cursul valutar reprezintă tot un preţ şi este modul prin care comunică piaţa valutară.
De fiecare dată când îl aud pe economistul în funcţia de guvernator Mugur Isărescu vorbind despre beneficiile intervenţiilor directe pe piaţa valutară îmi aduc aminte de ce spunea Milton Friedman despre rolul politicii monetare: “…politica monetară poate face ca banii să nu fie o sursă majoră de volatilitate în economie.” Iar intervenţiile în piaţa valutară tocmai asta fac: introduc volatilitatea în alte părţi ale economiei.
Cum acţionează intervenţiile băncii centrale? De exemplu, intervenţiile pentru deprecierea cursului valutar, subminarea valorii leului relativ la alte valute, oferă un venit nominal puţin mai mare pentru exportatori pentru că pentru fiecare euro vândut se încasează mai mulţi lei. Altfel, o firmă care exportă şi are costuri în lei devine mai profitabilă dacă îşi menţine costurile constante chiar dacă nu vinde mai mult sau chiar dacă nu este mai productivă. Dar totul este o iluzie. Mai mult, această iluzie nu este inofensivă. Veniturile mai mari din deprecierea artificială a cursului de schimb duc la o cerere mai mare pentru resurse în acest sector, deşi în realitate nu este nevoie de ele şi pentru societate ar fi mai eficient să fie folosite în alte sectoare.
În acelaşi timp, un curs de schimb apreciat oferă produse de import mai ieftine, reduce inflaţia, creşte puterea de cumpărare. Este adevărat că pentru firmele care exportă înseamnă venituri mai mici. Şi probabil este adevărat ce spune economistul Isărescu că există un impact asimetric asupra preţurilor din mişcările de curs valutar: o apreciere de curs se transmite mai puţin în preţuri decât o depreciere. Acest efect depinde atât de cum este construit IPC (câte bunuri de import fac parte din IPC), dar şi de experienţa prin care au trecut cetăţenii României în ultimii 25 de ani: BNR a preferat o depreciere continuă şi controlată a cursului de schimb pentru a susţine o politică fiscală arbitrară şi a creşte competitivitatea produselor româneşti pe pieţele externe.
Totuşi, datele arată cu totul altceva. Preţurile au scăzut în 2005-2006, când leul se aprecia puternic de la o dinamică anuală de 10% la 5%. Mai mult, au scăzut preţurile produselor alimentare (producţie internă, dar şi competiţie internaţională) şi nealimentare (importuri). În schimb, preţurile pentru servicii care sunt produse autohtone au crescut datorită în special unei pieţe interne necompetitive şi suprareglementate.
Economistul Isărescu ne induce în eroare şi atunci când spune că un leu mai puternic ar putea să închidă o fabrică. Pentru economie şi din punctul de vedere al BNR, unde economistul Isărescu are funcţia de guvernator, contează efectul net asupra economiei şi nu efectul asupra unui sector. Atât aprecierea cât şi deprecierea valutei naţionale înseamnă atât efecte pozitive cât şi efecte negative, dar pentru economie contează care dintre ele domină.
BNR despre rolul cursului de schimb: “Cursul de schimb influenţează preţul relativ al bunurilor interne faţă de cel al bunurilor tranzacţionate pe pieţele externe. Un exportator va câştiga mai mult dacă preţul obţinut în valută din vânzarea bunurilor sale pe pieţele externe este transformat în lei la un curs de schimb mai ridicat (moneda naţională este mai depreciată). Pe de altă parte, un importator va câştiga mai mult dacă bunurile vândute pe piaţa internă sunt achiziţionate în valută la un cost mai mic exprimat în lei, echivalent al unei monede naţionale mai apreciate. Cursul de schimb transmite astfel (prin intermediul canalului exporturilor nete, sau canalului indirect al cursului de schimb) cu un anumit decalaj în timp, impulsurile iniţiale ale ratei dobânzii de politică monetară asupra activităţii economice (sintetizată prin deviaţia PIB real).”
Banca centrală trebuie să implementeze politica monetară pentru toată economia. Ce contează este efectul asupra economiei totale şi bunăstarea generală. Astfel, efectul cursului de schimb trebuie analizat prin prisma întregii economii şi nu numai prin ce observăm într-un anumit sector. Când economistul Isărescu se arată îngrijorat de efectele aprecierii, implicit spune că implementează politica monetară doar pentru o parte din economie, iar COSTUL este transferat părţii din economie ignorată de politica monetară.
Ca să fie foarte clar, economistul Isărescu se referea la deciziile de politică monetară care prin intervenţii directe asupra pieţei valutare decid într-un mod arbitrar până unde se poate aprecia sau deprecia moneda naţională. Dar cursul valutar este deja influenţat indirect de deciziile de politică monetară asupra dobânzii cheie. De exemplu, o dobândă mai mare, care ar trebui să reducă dinamica preţurilor peste o anumită perioadă, duce la o apreciere a cursului de schimb DACA dobânzile interne sunt mai mari decât cele din alte ţări pentru că aşa sunt atrase capitalurile străine. În acest caz, evoluţia ratei de schimb chiar amplifică efectul deciziei de politică monetară şi face ca dinamica preţurilor să scadă mai repede.
Din păcate, ce nu spune economistul Isărescu este că intervenţiile directe au efecte colaterale, foarte greu de anticipat şi pe termen lung în economie. Economistul Isărescu, din poziţia de guvernator, nu influenţează cursul valutar doar prin puterea minţii. Pentru a aprecia rata de schimb (a o aduce la o valoare mai depărtată decât cea pe care o vede piaţa, dar mai apropiată de viziunea economistului guvernator Isărescu) BNR trebuie să reducă cantitatea de lei din piaţă (BNR nu decide dobânda, ci cantitatea de bani). Acest lucru duce la o creştere a dobânzilor în primul rând în piaţa interbancară şi mai apoi prin intermediul băncilor şi în restul economiei. Unele companii îşi permit noile preţuri (dobânzi), altele nu. Cele care nu-şi permit pot să devină mai productive, să găsească alte forme de finanţare mai ieftine, să transfere costul către clienţi prin preţuri dacă cererea este inelastică sau să-şi închidă porţile. Numai că în acest caz nu vorbim doar de companiile care acţionează pe piaţa de comerţ extern, ci vorbim de toată economia. O aprecierea sau depreciere influenţează economia prin intermediul sectorului exporturi SAU importuri. O apreciere sau depreciere de pe urma intervenţiei băncii centrale influenţează economia prin canalul ratei de schimb, dar şi prin cel al dobânzilor. Efectele fiind mult mai dure.
Cel mai simplu este să ne uităm la efectele aprecierii leului în perioada 2005-2007 versus efectele aprecierii leului în perioada octombrie 2008. Aprecierea leului din perioada 2005-2007 acţiona ca o frână naturală pentru o economie care funcţiona la capacitate maximă, reducea preţurile şi scădea costul cu datoria externă. În schimb, aprecierea impusă de BNR în numele “stabilităţii”, în octombrie 2008 de exemplu, a dus la cea mai gravă criză economică după 1989 şi a închis cele mai multe fabrici.
Dar efectele intervenţiilor nu se opresc aici. “Stabilitatea” artificial impusă şi susţinută public de economistul Isărescu din funcţia de guvernator are efecte dramatice pe termen lung: elimină percepţia de risc din mintea populaţiei. Deciziile de investiţii şi economisire din economie nu mai ţin cont de riscul valutar real pentru că există o bancă centrală care întotdeauna va rezolva această problemă. Revenind la tema acestei opinii, rolul preţurilor este acela de a semnala ce se întâmplă cu anumite produse pe anumite pieţe. Intervenţiile arbitrare, chiar şi în numele “stabilităţii”, distorsionează această informaţie, dar, şi mai grav, distorsionează alocarea de resurse din economie. Intervenţiile statului în pieţe, nu doar cea valutară, au efectul morfinei pentru un corp unde toate oasele sunt rupte. Dispare durerea, dar corpul nu se vindecă. În plus, dacă cineva încearcă să ne spună că totul este ok şi putem să alergăm o să o facem pentru că nu simţim nicio durere. Dar asta nu înseamnă că nu ne vom accidenta şi mai rău.