Constantin Brâncoveanu reprezintă în istoria noastră, în cultura română, ceea ce am putea numi sublimarea vinei netragice sau poate tragice, dintr-o morfologie a mentalităţilor, unde trădarea este prezentă, dacă nu chiar şi constituentă, ca un fel de patologie, căreia nu i s-a descoperit antidotul. Ceea ce nu înseamnă că în morfologia mentalităţilor, întâlnită şi la alte popoare, nu s-ar găsi mecanismul trădării.
Constantin Brâncoveanu este domnitorul care a instituit ca mijloc de existenţă nu războiul, ci diplomaţia. Un aspect pozitiv, remarcabil, având totuşi, uneori, conotaţii negative. Istoria, în general, se construieşte călare, afirma Th. Mommsen, prin forţă. Istoria noastră şi-a făcut un fetiş din a spune că nu am purtat războaie de cucerire. Ceea ce nu este tocmai normal şi nici adevărat. Popoarele locului, aşa cum sunt şi strămoşii noştri, dintr-o parte a etnogenezei, sunt ale mentalităţii integratoare. „Năvălitorii”, cuceritorii, germinează fast/nefast lumea locului. Esenţa acestor aserţiuni s-ar seta în sintagma filosofului C. Noica: Rugaţi-vă pentru sufletul învingătorului. Vasile Dem. Zamfirescu vorbeşte despre nevroza etnogenezei noastre datorită faptului că ne-am născut dintr-o înfrângere, dacii fiind înfrânţi de romani. Acestea sunt câteva dintre ideile puse în codul hermeneuticii interpretării perioadei lui Constantin Brâncoveanu.
Altă dimensiune a operei lui Constantin Brâncoveanu ar fi cea culturală. Domnitorul a construit biserici, biblioteci, a creat stilul brâncovenesc, a avut la curtea sa emisari străini, cunoscători de limbi străine, erudiţi cultivând ceea ce se numeşte, ceea ce s-a numit, „Homo universalis”. Eclectic, precum epoca sa, a reuşit să fie original prin construcţia/deconstrucţia/construcţia sublimatoare a formelor culturii, într-un echilibru constant, într-o psihologie a unui popor bântuit de instabilitate. A adunat creativităţile unei mentalităţi, pentru a da, printr-un efort izbăvitor, sens psihologiei formelor, într-un psihofizic formator, anagogic, prin sacrificiul alor săi (poporul), consângeri şi nu sangvinări. Construcţiile lui Constantin Brâncoveanu, artifexul lui, poieinul debutează prin spaţiile liniştitoare ale unui limbaj înduhovnicit, transfigurator. Pridvorul devine astfel o contribuţie românească, originală în morfologia arhitecturii. Hermeneutica conceptului de „linişte” aşează alte sensuri profunde asupra lexemului de rugăciune. Pridvorul, pronaosul, ambientalul sunt, astfel, toposurile dinaintea întâlnirii cu rugăciunea, de tip abufalia, transfiguratoare, depăşind raţionalitatea (calea regală în general) spre teofanie şi mai ales epifanie, însemnând iniţierea într-o ontologie a mântuirii permanente, a aşteptării întrebătoare, profund creştină.
Aşadar, tragicul, prin cod cultural, credinţă, sens, metasens, act sacrificial (actul sacrificial este mai formator decât cel nesacrificial, mai creator de mituri, care nu pot fi supuse mistificării) este limită şi depăşire, devenire şi anagogie.
Omul Constantin Brâncoveanu părăsit de toţi şi mai ales de toate (toate însemnând trădătorii de zi cu zi şi din veac în veac) a fost ajutat de toate aceste concepte şi de altele în clipele morţii celor dragi? Este foarte greu de spus. Nu-i mai rămăsese decât credinţa. Aşa a părăsit istoria nu numai ca erou, ci mai ales ca martir.
