Banca centrală, prin vocea guvernatorului şi nu numai, încearcă să transmită câteva mesaje:
– lichiditatea din piaţa interbancară nu este temporară;
– rata de politică monetară este pe un trend descendent credibil şi de durată;
– intervenţiile în piaţa valutară nu sunt dăunătoare pentru economie (ştim ce facem mai bine decât cei care iau decizii zilnic în economia reală);
– băncile trebuie să crească dinamica creditării, iar populaţia trebuie să aibă încredere şi să se împrumute de la bănci.
De fapt, banca centrală cere de la public, de la economia reală ÎNCREDERE în politica monetară activă (intervenţii în toate pieţele pe care le controlează) şi în sistemul bancar. Deşi este un clişeu, când vine vorba de BNR şi sistemul financiar bancar, acesta trebuie repetat: încrederea se câştigă foarte greu şi se pierde foarte uşor în orice relaţie, dar mai ales în piaţa bancară.
Dar de unde să vină această încredere în sistem? BNR este reglementatorul unui sistem cu un număr din ce în ce mai mare de procese pentru clauze abuzive. BNR este reglementatorul unui sistem unde rata creditelor neperformante a pus sistemul bancar în topul ţărilor din UE (un top unde nu ai vrea să te regăseşti printre premianţi).
Însă cel mai grav lucru este că BNR a fost sursa distrugerii creditării în România tocmai prin intervenţii în piaţa valutară şi interbancară. În aceste condiţii, este aproape imposibil pentru societate să aibă încredere, doar la câţiva ani diferenţă, că BNR nu va face la fel cu prima ocazie. Mai ales când în fiecare apariţie publică comunicatorii BNR ridică în slăvi beneficiile intervenţiilor în piaţa valutară şi monetară.
În 2008, intervenţiile băncii centrale au făcut ca dobânda din piaţa interbancară să crească dobânda medie la care băncile tranzacţionau de la 10% la 22% în numai câteva luni (alte dobânzi au fost mai ridicate, dar BNR nu le face publice). Cum era normal, acest COST REAL al politicii monetare a fost TRANSFERAT în economia reală prin nivelul dobânzilor la credite (mecanismul de transmisie al politicii monetare a funcţionat). Dobânzile la credite noi au crescut de la 15% la 21%, iar pentru credite existente de la 15% la 19% în doar 3 luni. Cel mai grav lucru pentru economie este că dobânzile la credite au rămas ridicate pe o perioadă lungă de timp, iar acest ŞOC NEGATIV a avut loc în timp ce economia României intra în cea mai dură perioadă economică după 1989. Astfel, politica monetară a făcut ca prin distrugerea creditării să adâncească perioada de criză. Sute de mii de IMM-uri au rămas fără linii de finanţare, iar zeci de mii de persoane îşi caută astăzi dreptatea prin instanţe pentru că nu au mai făcut faţă creşterii ratelor de dobândă şi a altor costuri pe care le consideră abuzive.
În plus, acele sectoare din economie care funcţionau în 2008 şi care ar fi putut să aibă acces la credite la dobânzi de 15% nu au mai considerat că fac faţă unor credite cu dobânzi de 20% într-o economie intrată în recesiune. Iar băncile, cum era de aşteptat, au înăsprit condiţiile de creditare.
Decizia BNR de a interveni în piaţa valutară şi implicit în cea interbancară în 2008 a făcut ca banii să fie foarte scumpi într-o economie care abia se obişnuise să funcţioneze cu banii la vedere. Modul în care a acţionat BNR nu este ceva nou. A fost observat în crizele din Asia sau în America Latină. În toate cazurile, ţările respective au suferit o criză economică prelungită. Este ciudat, totuşi, că BNR nu a observat modul de acţiune al băncilor centrale din regiune şi a ales să acţioneze aşa cum au făcut-o alţii în urmă cu aproape 20 de ani. De exemplu, în 2008, ţările din America Latină, chiar şi cele cu credite în valută, au introdus lichiditate în sistemul bancar, nu au retras-o.
Am o curiozitate, totuşi. Oare cum ar fi răspuns Guvernatorul BNR în Parlament dacă atunci când a cerut un nou mandat ar fi fost întrebat: care a fost rolul politicii monetare în adâncirea crizei economice având în vedere că dobânzile la credite au crescut după ce BNR a retras banii din piaţă?
Pentru cei care nu ştiu: dinamica creditării în lei a scăzut după şocul negativ de politică monetară de la 40% (cu plus) la dinamica negativă.