În anii 2005 şi 2006 am fost martora acelor inundaţii cumplite care au măturat străzi, case, oameni, sate. Ca reporter transmiteam cu apa până la brâu şi ca să nu mă fure puhoaiele mă prindeam de mobila locuitorilor care plutea pe şosele. În faţa mea, disperaţi, cetăţenii cădeau în gurile de canal descoperite, se loveau de copaci şi trăgeau plângând de cai şi alte animale care abia mai puteau respira sub apele furioase. Am transmis ţinând de mână bătrânele care plângeau sub cerul liber, privind copiii cocoţaţi pe acoperiş şi mirosind apa infectată. Am transmis cot la cot cu militarii salvatori care mereu au fost trataţi ceva mai rău decât sacii cu nisip aşezaţi în locul digurilor inexistente, „graţie” celor care au construit terenuri de hochei pe dealuri şi telegondole între comune. Dar, na, fiecare cu priorităţile sale. Sunt ani buni de când s-au petrecut nenorocirile astea. De când o parte din România a devenit sinistrată. Acum o săptămână, aceleaşi zone problematice au fost din nou lovite de puhoaie, semn că autorităţile nu au făcut între timp schimb de ştafete pentru a îmbunătăţi ceva, ci un transfer de indiferenţă, pe semnătură. Am urmărit alţi inepţi şi fătălăi care s-au băgat doar în bălţi pentru a da din cap politicos, alături de cârdurile urâte rumegătoare de gumă la nervi. Am văzut grandomani atingând palmele multor sărăntoci rămaşi pe drumuri, confirmând tragedia lor şi deloc iresponsabilitatea care îi aduce de fapt mereu în calitatea de inspectori observatori de după dezastre. Cei care se mândresc că sunt români şi îşi fac campanie aşa de luni de zile, sunt în realitate nişte domnişoare fără potenţial. Nişte crispaţi intangibili, inabordabili şi infatuaţi care smiorcăie fictiv alături de nişte victime, nedezvăluind că ei sunt autorii din spatele dramelor. Printre ape eu nu mai văd azi doar acei nenorociţi şi ghinionişti, acei neajutoraţi. Văd clar un guvern de maimuţe care se agaţă de toate lianele posibile pentru a se conduce între ele în timp ce ţara se duce de râpă la propriu. Văd un Ponta pe care unii îl pot pupa în fund până la epuizare în spatele unui grandios dar fals rezultat, care taie capetele subordonaţilor lui, pe care altă dată i-a înălţat. Ca să-ţi scapi pielea şi să urci de la un 0 la un erou e suficient să scuipi pe CV-ul altcuiva care, din păcate, tot ce ştie, a învăţat de la tine. E un fel de „fă, eşti doamnă!” Este trist şi debusolant să vezi aceiaşi primari analfabeţi care pun adolescenţii să-şi caute morţii, care mor într-un telefon şi aşteaptă ordine de mai sus ca să mute un tractor, care sapă un şanţ şi jelesc la rectificări bugetare. Este trist să auzi din partea unor aleşi locali aceleaşi scuze penibile şi explicaţii protocolare pe care le putem derula de pe benzile înregistrate acum nouă ani. Cel mai trist a fost poate să văd acei proprietari de bani gata care şi-au ridicat palatele conjugale în albia râurilor şi apoi s-au răfuit public în scopul obţinerii despăgubirilor de la stat. Asigurarea pe locuinţă era o prostie. Vioreaua veselă din pădurea fermecată n-a binevoit să cerceteze cum aceşti proprietăraşi au obţinut autorizaţiile legale de construcţie în zone inundabile, când legea este foarte clară. Atunci, probabil că primarul, inspectorii în construcţie şi angajaţii de la ape au crezut că propria cârdăşie rezistă în faţa valului nemilos şi au scăpat ştampilele pe documente. Dar... hai să-i plângem şi din ce am strâns noi, salariaţii leşinaţi ai patriei, să trimitem ajutoare băneşti celor care nu ne-au întrebat ceva înainte să-şi înalţe domiciliile rezidenţiale. Îmi pare sincer rău pentru cei care în ultimii ani de viaţă au rămas fără agoniseală. Pentru familiile care şi-au înmormântat dragii răpuşi, dar în acelaşi timp, simt un dispreţ total faţă de papagalii de prefecţi, instalaţi din interes înainte de alegeri de baronimea pesedistă, faţă de aroganţii ăştia orbiţi de lăcomie şi de bani, faţă de „lăutarii” cinici care conduc ţara de la televizor, jucând rolul Mesiei. Din nefericire, această ceată de prădători trebuia să se scufunde ca Titanicul. Exact ca o ruină care merită să fie înghiţită de apele mari, exact ca resturile care se depun pe fund şi rămân acolo. Din nefericire, însă, mândria depăşeşte prostia şi face loc unei superiorităţi contrafăcute. Sper din suflet ca alegerile prezidenţiale să nu fie o ploaie acidă pentru cei care asteapta curcubeul, ci un raspuns civic fara dubii, in amintirea acestor inundaţii cu tot cu vinovaţii lor. Şi mai sper să nu fiu nevoită să repet că un popor de orbi merită un guvern de hoţi.