Ca un om care niciodată nu a avut tot şi nici măcar puţin din toate, cred că ne-ar prinde bine să socotim ce ne mai rămâne. Din ceea ce dăm de la noi, din cele care trec peste noi, din cele care ni se iau şi din cele care parcă sunt ale noastre. Adesea e nevoie de o socoteală parţial celebrală, adică jumătate „inimoasă” şi poate de un sistem de alarmă, care să ne scoată din minţi când simte un suflet uscat care se face că înfloreşte. În general, oamenilor le rămân case şi averi, maşini şi bijuterii, dar ei nu rămân nimănui şi nici nu ştiu dacă vor, dacă sunt vruţi, dacă mai pot sau dacă au învăţat vreodată. În realitate, după noi şi prin noi rămâne câte un simbol. Câte un semn care seamănă vioi cu vocea guguştiucilor care zboară de pe un acoperiş pe altul. Oricâte conflicte am avea, rămâne sămânţa de bunătate şi palma care, deşi te loveşte, se face apoi paravan pentru a încolţi ceva la adăpostul ei. Oricâte furtuni ar scuipa peste noi şi dispar crezând că apoi vom fi deşert, rămâne stropitoarea aia plină ochi, care îşi va face neîncetat treaba, oricâte frunze ţi se taie. În fond, nu trebuie să fii bogat, ci să n-ajungi o tufă. Oricâte nedreptăţi ne-ar săpa şanţuri şi gropi la vârful picioarelor, rămâne forţa coatelor care se pot târî înapoi atunci când îţi tremură genunchii. În definitiv, nu are nimeni dreptul să ne condamne că nu sărim cu capul înainte. Oricâţi nemulţumiţi furioşi ni s-ar pune în drum, în faţa soarelui şi cu spatele în oglindă, rămâne întotdeauna cineva în urmă care strigă mai tare, cât să-i acopere. De fapt, nu toţi oamenii de care ne împiedicăm, rămân înţepeniţi în vieţile în care nu au loc. Ei sunt ca aluviunile. Murdăresc, se întind, dar dispar singuri şi aproape de fiecare dată, înaintezi cu bine printre ei. Oricâte defecte şi deranjamente ni s-ar găsi pe chip şi pe inimă, oricâte beteşuguri ni s-ar încărca în fişă, rămâne mereu un mecanism care se apără de toate acestea, ca şi corpul în lupta cu bubatul mare. În fond, doar cei care îşi dispreţuiesc propria imperfecţiune poruncesc perfecţiune celuilalt. Dar nu perfecţiunea este dovada supremă a afecţiunii dintre noi. Cel mai frumos discurs pe care îl cunosc despre dragoste este îmbrăţişarea. Nu am întrebat niciodată oamenii ce le rămâne după ce se confruntă, ce le mai rămâne după ce se împacă, ce le-ar putea rămâne după ce se consumă, ce le rămâne deşi nu au nimic, ce le-a mai rămas după ce şi-au atins scopurile departe de fericire. Ştiu însă că uneori, după cuvinte rămâne potop, că după o mulţumire rămâne schimbarea, că după spini rămâne distanţa, că după litere negre rămâne mizerie pe pământ, că după aglomeraţie rămâne unul singur, că după mulţi broscoi rămâne un prinţ, că după căzături rămâne un zmeu care se tot înalţă, că după ce plângi în toiul petrecerii rămâne un zâmbet pe buza paharului, că după puţin amar rămâne dragostea ca o ceaţă ce se formează cu aburii suspinelor, că din toată istoria vieţii, şi strălucitoare şi mai pătată, rămâne momentul acela în care îţi mulţumeşti că eşti tu şi că în sfârşit a mai aflat cineva, că după ultimul vers mereu va mai urma...