Caracal ar trezi destul de uşor resentimente printre locuitorii acestui frumos orăşel Oltean ce l-a dat ţării, în zilele noastre, pe nu mai puţin celebrul Dan Diaconescu, patronul OTV şi, mai nou, lider politic votat de un electorat care nu străluceşte la capitolul educaţie. Autorităţile locale nici nu vor să audă de vreuna din întâmplările hazlii atribuite oraşului. Singurul lucru acceptat ca “minune” este ceasul din gara din Caracal, dar numai pentru a accentua că nu e singurul asemenea orologiu din ţară.
Ora IIII, indicată de ceasul marca Jean Paul Garnier
Ceasul în cauză funcţionează şi astăzi şi a fost realizat în timpul Primului Război Mondial de ceasornicari de la firma Jean Paul Garnier, iar orele sunt indicate cu cifre romane. Spre deosebire de alte ceasuri cu cifre romane, ora 4 este indicată prin patru linii verticale şi în dreptul cifrelor XII, VI, III şi IX apar cu caractere mai mici şi cifrele arabe corespunzătoare. Acest aspect nu este nefiresc pentru ceasurile realizate în primele două decenii ale secolului trecut, când acest tip de ceasuri a fost cumpărat de autorităţile de atunci pentru sediile de gări şi chiar primării. Un asemenea ceas, de dimensiuni mai mici, este şi în Primăria Caracal, unul în gara Sinaia, altul la un colecţionar din judeţ.
Despre “minuni” primarul Eduard Ciocăzanu spune doar că acestea sunt poveşti. “N-au existat minuni. Eu n-am prins nimic din ce se spune. N-a fost nicio bază reală la nimic, sunt poveşti, sunt false toate”, susţine edilul.
“Carul cu ploşti” de la Vâlcea, din 1848
Prima “minune”, cea care a deschis calea pentru apariţia celorlalte, este cea a “carului cu proşti răsturnat la Caracal”. Cum povestea are mai multe variante, se poate presupune că au existat nu una, ci două căruţe care s-au răsturnat. Ambele evenimente s-ar fi petrecut în perioada Revoluţiei de la 1848. Primul car ce s-ar fi răsturnat în Caracal ar fi fost încărcat cu ploşti, obiecte artizanale din lemn în care se punea vin la nunţi. Carul cu ploşti ar fi venit dinspre Vâlcea, la un târg din Caracal. Cea de-a doua căruţă s-ar fi răsturnat la Caracal în 1848 şi în ea s-ar fi aflat ţăranii care participaseră la Revoluţie şi erau aduşi la tribunal. S-a rupt oiştea carului cu ţăranii revoluţionari, prostimea cum erau numiţi atunci, şi de aici până la carul cu proşti nu a fost decât un pas, făcut imediat public de presa vremii.
Gimnaziu pe locul fostei unităţi de pompieri incendiate
O istorioară haioasă rămasă memorabilă este şi cea legată de furtul porţii de la sediul poliţiei. Localnicii susţin că nici această “minune” nu prezintă o întâmplare reală, considerând că ea ar fi fost generată de faptul că, în primii ani ai regimului comunist, miliţia de atunci a avut o acţiune în forţă printre romi şi a arestat mai multe persoane. Rudele celor arestaţi, de supărare şi din dorinţa de a ajunge la cei reţinuţi, ar fi forţat porţile de la poliţie, dar ar fi reuşit numai să rupă una dintre balamalele în care erau prinse acestea.
Nici vreun incendiu de la unitatea de pompieri a oraşului nu s-a produs vreodată, dar „minunea” ce spune că a luat foc chiar unitatea din Caracal ar fi putut apărea după ce, ulterior anilor ´60, un incendiu ar fi izbucnit în interiorul clădirii dezafectate a fostului foişor de foc, punct de observare a posibilelor incendii de către pompieri. Incendiul care ar fi generat legenda s-ar fi produs după ce foişorul şi-a pierdut utilitatea iniţială, funcţia pentru care a fost construit. Foişorul a fost demolat ulterior şi astăzi în acel loc este o şcoală gimnazială.
Municipiul Caracal se mândreşte, totuşi, cu una dintre cele mai frumoase clădiri din Oltenia, Teatrul Naţional.
Nu închisoare, ci casă memorială «Iancu Jianu», pe fosta stradă a... Libertăţii
Printre cele mai celebre “minuni” se referă la existenţa unei închisori pe strada Libertăţii. Autorităţile locale susţin însă că, în realitate, pe strada Libertăţii din Caracal nu a existat vreodată o închisoare. O posibilă explicaţie ar fi aceea că, după Al Doilea Război Mondial, timp de aproape doi ani, până în 1947, închisoarea din Caracal funcţiona pe actuala stradă Iancu Jianu, numită în perioada comunistă strada Libertăţii. Însă, cu câţiva ani înainte de a se fi schimbat numele străzii din Iancu Jianu în Libertăţii, închisoarea a fost desfiinţată. Strada poartă astăzi, din nou, numele Iancu Jianu, deoarece pe aceasta se află şi casa vestitului haiduc.
Arma soldatului din monument, întoarsă spre baza militară americană
O altă “minune” la fel de cunoscută menţionează o statuie ce înfăţişează un soldat cu arma îndreptată spre Casa Armatei. Monumentul în cauză, dedicat eroilor din Primul Război Mondial, este situat în faţa primăriei, are dimensiuni mari şi redă o scenă de luptă, unul dintre soldaţi având o armă îndreptată spre sud. Operă a sculptorului bucureştean Ioan Schmidt, statuia a fost ridicată în perioada 1921-1926 prin contribuţia financiară a localnicilor. Iniţial, arma soldatului era îndreptată spre vest, iar în anii 1980, la vest de statuie a fost construită Casa Armatei. Zvonurile susţin că oficialii din armată s-au supărat când au realizat că arma de pe monumentul din imediata apropiere este îndreptată spre Casa Armatei şi au modificat poziţia acesteia.
Oficial, în 1989, odată cu sistematizarea centrului civic al oraşului, monumentul a fost rotit cu 90 de grade spre stânga, deplasat pe axa centrală a noului parc ce se deschide la kilometrul 0 al localităţii şi care a fost înălţat cu aproximativ un metru. Acum, arma soldatului este îndreptată spre sud şi nimeni nu mai este supărat, chiar dacă la sud de Caracal este o unitate militară şi baza care va găzdui scutul antirachetă de la Deveselu.
Minunile s-au mutat în Craiova
Fabrica de pâine pe strada Foametei, cimitirul de pe strada Învierii sunt considerate de localnici pure ficţiuni generate de imaginaţia şi umorul tipic oltenesc. La fel şi “minunea” care spune că o macara a fost uitată în curtea interioară a unui bloc. Nu există în Caracal niciun bloc în care să fie spaţiu gol în care să fi putut încăpea o macara. Mai noi sunt legendele despre existenţa unei singure şcoli şi aceea să fie numită Şcoala Nr. 2, despre un stâlp de iluminat stradal care trece printr-un balcon, însă realitatea din oraş demonstrează că acestea sunt glume fără vreun fundament real, întâmplările în cauză fiind neadevărate.
Realitatea prezentului demonstrează că năstruşniciile edilitare au migrat spre Bănie, acolo unde am întâlnit, recent, un stâlp electric uitat în asfaltul proaspăt turnat pe centura Craiovei sau gardul cimitirului Sineasca, recent izolat termic de firma ce l-a ridicat.
