Gh. Bobei, posibila „devenire întru fiinţă”, D.Tiţa – drumul de la „devenirea întru devenire” „spre devenirea întru fiinţă”.
D. Tiţa poate spune în acest volum: câtă ontologie, atâta sens. El se înscrie în practica semnificată. Înseamnă polivalenţa necesară unui spaţiu spre a accede la sacralitate. Simplitatea este, astfel politropie. Politropicul fiind, după G. Liiceanu, recuperarea simplităţii din complexitate.

Peste 40 ani la catedră, D. Tiţa înseamnă coerenţă, metodologie exemplară, erudiţie şi informaţie. Dar informaţia la D. Tiţa se structurează într-o umanitate profundă.

A creat zeci de generaţii, scriind între timp versuri, proză, aforisme, epigrame, etc.

Repetând un arhetip, D. Tiţa este totuşi omul cel mai norocos al satului său. Într-un fel de „Imitatio Christi”, D. Tiţa s-a debarasat de tot. O posibilă familie, bunuri materiale, glorie pentru a avea revelaţia ideii şi prin ea a credinţei. Un ascet care şi-a condus elevii spre sacralitate.

A munci pentru el înseamnă a fi. Sigur, D. Tiţa ştie că bucuria este partea privată a ritualului iar suferinţa masivitatea lui.
Suferinţei întâlnite în timp a ştiut să-i dea aura unui „jurnal al fericirii”.

O poetică şi o poietică se întâmplă în textul lui D. Tiţa. O retorică ce nu contează prin valoarea ei estetică, ci prin sintaxa propusă, care accede spre o rostire esenţială.