Atunci când singura mea grijă era să nu uit drumul spre casă şi să nu pierd cheia de la gât, vacanţa mare era ca o binecuvântare din partea zeilor care înţeleg că şi copiii se mai satură de şcoală. Îmi puneam şorţul albastru al uniformei în cap, ca o domnişoară de care nu s-au prins bunele maniere şi strigam din poartă în poartă că a venit vacanţa cu trenul din Franţa. O bucurie neasemuită care culmina cu coroniţa pusă la uscat într-un cui şi azvârlirea pantofiorilor de lac fix în lădiţa bunicii cu cele care, de regulă, se amânau un anotimp.
Poate că vacanţele altor copii au fost cu mări şi jucării şi plimbări cu trenul sau vaporul, poate cu excursii pe munte sau tabere de câte două săptămâni, dar chiar şi asa nu mă plâng. În vacanţa mea mare m-am distrat punând boabe de porumb printre flori şi eram fericită aşteptând să crească.
În vacanţa mea mare furam prăjituri din frigiderul vecinei şi jucam pituluşul până noaptea cu camarazii mei, care intrau în care ofticaţi că iar m-am ascuns în beciul interzis. În vacanţa mea mare mă duceam la târg cu bunica şi vindeam hăinuţele ce îmi rămăseseră mici ca să avem bani în toamnă de altele noi. Şi era distractiv, pentru că acolo, la târg, mă distra cum negocia ea şi ce poveşti îmi mai spunea. În vacanţa mea mare, făceam balet prin curte ca să nu mai rup cu poantele covoarele persane şi îl aşteptam pe tata din turneele cu teatrul ca să-mi aducă pliante, vederi şi dulciuri. În vacanţa mea mare, mâncam pe săturate roşii şi castraveţi din grădina bunicilor mei şi stăteam printre vrejuri să văd dacă tataie uda bine sau fugea la nea Albu la o duşcă sănătoasă, ca băieţii, pe înserat.
În vacanţa mea, care începea la jumătatea lui iunie, făceam plajă pe casă şi alergam cu maidanezul Roro cât să mă prăfuiesc de tot. Dădeam iama în cireşe şi vişini şi aşteptam maşina de la ţară să vină cu lubeniţa mea oltenească şi pepenii parfumaţi. În vacanţa mea mare nu mai dormeam după amiaza şi nu aşteptam mare lucru decât apusurile de soare care pe fereastra bunicii mele se vedeau ca în Paradis. Poate cel mai dor îmi e de şezătoarele cu toţi vecinii şi de istoriile lor din tinereţe şi de râsul alor mei când venea vorba de patul cu rogojină şi izmenele rupte ale bunicului, care, în copilăria lui, n-a avut nimic din ce s-a inventat azi.
În vacanţa mea mare, jucam şotron, pentru că aveam pietre destule, ascultam din şezlong romanţele de la radioul public când venea ora de culcare şi poveştile pufoase. Aşternuturile bunicii miroseau a lavandă de la uşa casei şi pijamalele, la fel şi crema ei de mâini cu lăptişor de matcă. În vacanţa mea mare n-am plecat niciodată în vreo deplasare, dar parcă nici nu regret. Era mai palpitant să prind albine cu borcanul de dulceaţă, să umblu la amiază cu codrul de pâine prin curte şi să ascult seara greierii printre florile în care toate ziua azvârlisem mingea. În vacanţa mea de vară am purtat cele mai frumoase rochii de pânză topită şi cele mai cochete pălărioare îngrijite din generaţie în generaţie. Tot atunci mă ducea tata şi în Grădina Botanică, unde îmi explica despre fiecare fir de iarbă care încă mai creşte.
În vacanţa mea mare nu mai făceam nicio lecţie, eram prea ocupată să mă bucur de mesele de prânz din zilele de duminică, unde se aduna toată familia şi ardeiul copt nu ajungea niciodată. În vacanţele mele de vară râdeam la televizor cu Stela Popescu şi Arşinel şi îmi plăcea să vină noaptea cât mai târziu, să plouă cu găleata şi să fiu limpezită în cap cu apă de ploaie strânsă în căldăruşele lăsate sub burlan. În vacanţa mea mare n-am făcut niciodată lucruri ieşite din comun, dar, oricum ar fi fost, am avut sigur trei luni de fericire garantată pe an. Cred că toţi aţi strâns în ea ce e mai frumos şi ce vă linişteşte acum cel mai mult. După ce vacanţele mele s-au terminat, după ce mi-a fost tot mai dor de ele, după ce m-am măritat, m-am dus în Franţa să le caut. Că doar de acolo se zice că veneau. A fost grozav. Dar nici aşa n-am mai nimerit trenul cu care tot sosea vacanţa mare.
Acum, oriunde mă duc în largul lumii, căci acum pot, nicio vacanţă nu poate egala senzaţia aia pe care o simţea ştrengăriţa murdară la gură de lubeniţă, imediat după ce uita a câta e la catalog. Poate pentru că sunt vremuri care nu se mai întorc. Sau poate pentru că unele momente sunt unice şi irepetabile, la fel ca ziua în care deschidem ochii şi gângurim. La fel ca zvâcul copiilor care dacă ar afla de câte trepte ale maturizării se vor împiedica şi lovi, ar aştepta veşnic sunetul clopoţelului care aduce vacanţa cu acelaşi tren din Franţa.
