Autorul romanului Clodi Primus se constituia în jurul anilor 1970 într-o mitologie a fericirii, admiţând că ar exista mai multe într-un mit personal. Eram student şi la una dintre sesiunile ştiinţifice (1970) Dumitru Radu Popescu, scriitorul efluviilor narative înnoitoare şi izbăvitoare, redactor-şef la revista „Tribuna’’, visul tinerilor cu stil sau scriitură (sau/şi), proiecţie filmică aproape apolinică, individuală sau contextuală, discută despre C. Zărnescu. Eu, fiind din zona Horezu, unde Zărnescu a fost elev, aveam încă un argument pentru entuziasm. Opera scriitorului C. Zărnescu a constituit întotdeauna, prin synoikismul timpului cascadă, o lectură transfiguratoare...
Esenţialitatea lui Constantin Brâncuşi vine din „real” (sau poate hiperrealia): „Nebuni sunt toţi aceia care consideră sculpturile mele drept abstracte. Ceea ce cred ei că este abstract, este tot ce poate fi mai realist. Căci realul nu înseamnă forma exterioară a lucrurilor, ci ideea şi esenţa fenomenelor.”
Excelenţa interpretului Constantin Zărnescu (din spaţiul lui Virgil Ierunca, de la Lădeşti) privind genialitatea sculptorului Constantin Brâncuşi vine din pasiunea pentru esenţe şi din înţelegerea metafizică a lumii, având, cum ar spune J. Habermas, lângă „intuiţiile cotidiene”, „deducţiile transcendentale” (conjecturând asupra „cognitivismului”, „universalismului”, „formalismului”). Ceea ce întreprinsese Constantin Brâncuşi, privit dintr-o viziune actuală.
Volumul lui C. Zărnescu – „Aforismele şi textele lui Brâncuşi” este o operă în premieră, onestă şi explozivă, memorabilă şi, probabil, exhaustivă. Ar putea declanşa oricând eseuri penetrante, într-un timp al „minimalismului”, pornind, totuşi, de la teoria şi opera unui artist de geniu.
Constantin Brâncuşi este strălucitor, şocant, oral şi în aforismele scrise.
Iată câteva aforisme, bulversante şi de avangardă: „Într-adevăr, călătoria este în noi”; „Coloana Infinitului este negaţia Labirintului”.
C. Zărnescu discută despre „semiotica rombului” la Brâncuşi, care, după artist, ar fi „metafora vie” pentru naştere, credinţă, pulsaţia şi infinitul vieţii.
Alt complex tematic al operei lui Constantin Brâncuşi, interpretat de C. Zărnescu, ar fi simbolul luminii, bizantinismul, caracterul mediteranean al artistului român, reinterpretând din aforismele şi teoriile sale.
Ideea socratică din opera lui Brâncuşi, reflecţiile asupra istoriei, în oximoron, diseminările modernităţii, sintagma de „via sacra” pentru complexul de la Tg. Jiu (şi amintim, în alt palier, şi interpretarea lui Constantin Noica), „symbole du chemin” – sunt discursul raţionalist al lui Constantin Zărnescu pentru sculptorul care a creat „Semnificantul” („însemnătatea formei” – Henry Moore). Să rămânem cu afirmaţia lui Herbert Read: „Trei pietre de hotar măsoară, în Europa, istoria sculpturii: Phidias – Michelangelo – Brâncuşi”.
„Eu am făcut piatra să cânte pentru Umanitate”, afirmă Brâncuşi, măsură a Destinului, fiindcă O. Maitec, urmându-l, în alte dimensiuni, evident, a făcut lemnul să cânte şi l-a urmat blestemul structurant pentru cultura română: al formei.