Cred că sufletele de marţipan sunt cele care ar merita mai mult, dar primesc aproape nimic din tot. Sunt cele pe care vrei să le duci de grabă la un atelier de croitorie, înfăşurate în prosoape, sperând că două mâini dibace o să le facă un tiv zdravăn. Ca să nu mai fie descusute, înşirate, deşirate. Sufletele de marţipan sunt acelea care se topesc în gurile rele, după ce, cu atâta muncă iau forme şi culori, se mulează şi îndulcesc. Sunt cele care fac oamenii să zâmbească chiar şi atunci când în mijlocul marţipanului se dă o luptă în care inima oftează în adâncul ei.
Sufletele de marţipan se îmbolnăvesc zi de zi de sentimente, pentru că de la al lor kilometru 0 pleacă vene de curaj, de bărbăţie, de materie, de emoţie, de milă, de pasiune. Pleacă toate spre naiba ştie unde şi, când inima se sparge, ne încumetăm încă o dată să-i spunem „esţi frântă, dar poţi iubi din toate cioburile tale”. Sufletele de marţipan sunt acelea, ştii tu, pline de bunătate, sunt pântecele temperamentelor blânde care nu cer nimic la schimb, sunt gata să se împietrească, dar niciodată nu îndrăznesc. Eu cred că sufletele de marţipan sunt slabe de inimă, după cineva care a fript-o, după cineva care a vopsit-o în albastru şi-a plecat, după ce a călcat-o bine dispus. Doar pentru că sufletele de marţipan nu pot vorbi, nu înseamnă că nu ştiu multe. Sunt mereu, în preajma noastră, sunt cele pe care le scoatem la vânzare pe nimicuri lumeşti, sunt cele pe care le terminăm dintr-o îmbucătură sau, mai rău, sunt cele în care dăm cu picioarele ca într-un abdomen plat şi-apoi ne plângem de oboseală. Sufletele de marţipan sunt cele care s-ar duce cu pieptul înainte pentru un pansament care să stea lipit o vreme bună, în ciuda unui timp atât de rău.
Sufletele de marţipan iartă de zaharoase ce sunt şi de aceea, de multe ori, mulţumesc nu pentru că sunt fărâmate, ci pentru că învaţă să meargă mai departe fărâmate. Sufletele de marţipan sunt ca soldaţii lansaţi în prima linie. Pot să se arunce şi să îndure, pot să-şi vadă iubiţii iubind pe altcineva şi totuşi, pot să spere că există fericire, chiar dacă, oricât de încet ai merge, nu aleargă nimeni după tine. Sufletele de marţipan, când nu sunt bine făcute, cred că cei care văd nişte îngeri în noi vor transforma pământul în Rai. Dar ele ştiu, aproape întotdeauna, că cel mai greu lucru şi cel mai corect sunt unul şi acelaşi. Oamenii puternici zic că nu contează cine te-a rănit, ci cine te face să zâmbeşti din nou. Sufletele de marţipan spun că lacrimile nu sunt semne de slăbiciune, ci semnele eforturilor de a încerca să rămânem puternici de prea mult timp. Oamenii urâţi nu au suflet de marţipan, pentru că ei nu pot fi reflexia iubirii. Dacă ai întâlnit cumva un suflet de marţipan, spune-i că nu ai suporta să-l vezi niciodată stricat. Sau împăiat. Sau trist.
Spune-i că cele mai frumoase suflete nu sunt cele perfect oxigenate de un roşu ţipător, ci cele care au ţipat până s-au învineţit după frumuseţea iubirilor pe care de fiecare dată le-au văzut pentru toată viaţa. Spune-i că trecutul merită, la fel şi alegerile făcute, chiar dacă au sângerat. Toate bandajele şi copcile, toate regretele şi semnele bolovanilor atârnaţi, toate zgârieturile de poveste şi toate surâsurile lovite la genunchi, toate scorurile nefavorabile şi toate înţepăturile la un loc. Dacă ai întâlnit un suflet de marţipan, dedică-i acest text şi spune-i că, spre deosebire de alţii, iubirea ta e hand-made, nu second hand. Spune-i că doar oamenii distrug inimi, niciodată iubirea. Şi că orice ar fi, ca un bun reparator, tu poţi reporni orice suflet. Şi dacă n-o mai fi din marţipan, ci doar dintr-o vată de zahăr, care rămâne cea mai frumoasă amintire în colţul gurii unui copil. Care cândva va înţelege de ce mai bine te topeşti într-o gură rea ca un marţipan, decât să te cimentezi în partea stângă, acceptând să primească nimic din tot.
