Am vrut să cred că noi ne dorim binele unii altora, nu un bine personal şi egoist. Am vrut să cred că Acasă este locul unde te retragi când te-ai asigurat că nimic nu îţi ameninţă căminul. Nu când închizi uşa de teama unei facturi neplătite ori de lene să iei lumea în piept şi să te lupţi cu ea pentru a o scăpa de vicii. Am vrut să cred că cei puţini şi nedrepţi nu fac legea celor mulţi şi curaţi. Am vrut să cred că trebuie să fie mai uşor să fii pe picioarele tale, când ai toate pârghiile de a fi independent, decât să plângi pe umărul altuia.

Am vrut să văd că noi toţi formăm un cuplu şi că luăm împreună cele mai bune decizii pentru familiile noastre. Am vrut să sper că suntem oameni mari şi că nu acceptăm îndemnuri copleşitoare de la „nişte străini” care s-au bucurat şi altă dată că stăm în casă, neştiind ce mai e prin casele noastre. Am crezut că toţi oamenii pe care îi văd necăjiţi pe stradă nu vor să rămână aşa şi că abuzul de încredere poate fi pedepsit la un moment dat cu arma democraţiei. Am vrut să cred că toţi românii care au icoane pe pereţi şi se roagă la ele pentru prosperitate, înţelegere şi linişte, nu îndrăznesc să se contrazică, cerând ceea ce, de fapt, nu-şi doresc cu adevărat.

Am crezut că atunci când cineva suferă şi se îmbolnăveşte, când sărăceşte din asta, când moare din asta, noi suntem săritori şi nu privim de pe margine resemnaţi. Am crezut că dacă visăm la o ţară ca afară, fiecare o să ia un sac menajer şi o să adune gunoaiele, indiferent cine a făcut mizeria. Am crezut că atunci când avem un obstacol de trecut, nu ne dispreţuim, nu ne ştergem din liste şi nu ne trimitem la dracu’. Am vrut din suflet să cred că n-o să lipsim atât de mulţi şi că fiecare se ia în serios, pentru că merită. Am vrut să cred că nu ne mai jucăm iar de-a războiul şi că pacea, demnitatea, schimbarea în fiinţe mai bune, ne ajută să ne privim cu respect.

Am vrut să simt şi eu, ca şi mamaie, ca şi mama, ca şi vecina mea de la etajul opt, ca şi domnul care vorbeşte singur când îşi plimbă căţelul pe strada mea, că n-am făcut atâtea în zadar, că cei care ne sunt datori, vor avea destul bun simţ să se achite faţă de speranţele noastre.

Când cineva mi-a spus zilele trecute că sunt o cantitate neglijabilă a societăţii şi că, din fericire, eu nu pot răsturna o situaţie, am vrut să cred că toţi suntem la fel şi că din bucăţi mici se alcătuieşte un întreg. Am vrut să cred că nu semănăm cu huliganii de pe stadioane şi că noi, cei care ne vedem educaţi, şcoliţi şi primeniţi, ne putem manifesta decent, în loc să încurajăm infractorii care cel mult ne pot învăţa cum să nu ajungem la închisoare, deşi facem din legi avioane de hârtie.

Am vrut să cred că în ţara mea cetăţenii nu se pun la prânz la masă gândindu-se că scapă cine poate. Am vrut să cred că într-o zi cu soare, care s-ar întâmpla să fie duminică, după care iată, vine nimic, o să fie bine. Şi poate, cel mai tare, am vrut să cred că toţi cei pe care i-am simţit dotaţi cu raţiune şi suflet deopotrivă nu vor scuipa peste coroniţele de flori ale celor 1.104 morţi şi peste curajul celor 3.352 de răniţi din Decembrie 1989, care ne-au spus: România e liberă, păstraţi-o aşa, dar, mai ales, fiţi demni de alegerile voastre.

Cât despre cei care îmi râd în nas, cei care au dezertat acum câteva luni de lângă colegii mei pentru care liberalismul nu e o poveste, ci un fel de a fi, am un mesaj care rămâne neschimbat, indiferent de gloria unui scor: atunci când vrei să fugi de greu, Dumnezeu nu-ţi dă picioare mai lungi, ci o cale mai dreaptă, pentru a vedea cât mai curând cine puteai fi şi... cine ai ajuns...