În acest moment, este clar că răspunsul politicilor monetare şi fiscale în România la criza economică din 2007-2008 reprezintă o pierdere definitivă a randamentului. Acest lucru va avea consecinţe dezastruoase în evoluţia viitoare a României, care este cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană.
Această părere este doar o parte dintr-o analiză mai cuprinzătoare a acestei probleme, dar astăzi vreau să evidenţiez patru lucruri.
În primul rând, politica monetară a fost pro-ciclică – creşterea ridicată a ofertei monetare (M1) până în decembrie 2007 şi scăderea bruscă a acesteia până la o valoare negativă după aceea. Vârful creşterii ofertei monetare a fost în decembrie 2007, în timp ce creşterea NGDP a fost în septembrie 2007. În nouă luni, creşterea ofertei monetare a scăzut de la 64% pe an la 38% pe an. Cel mai important, minimul atât pentru creşterea ofertei monetare cât şi pentru creşterea NGDP a fost în decembrie 2009 (la un an după şocul negativ din octombrie 2008). Politica monetară a continuat să fie restrictivă pentru o lungă perioadă după octombrie 2008, în timp ce majoritatea băncilor centrale din lume practicau o politică monetară de relaxare sau măcar menţineau constantă creşterea ofertei.
În al doilea rând, politica monetară a ţintit în primul rând rata de schimb şi abia apoi inflaţia. Este adevărat că rata de schimb a fost mai puţin volatilă, dar a urmat modelul pe care-l vedem în ţările care au curs valutar: stabilitatea relativă a fost urmată de o puternică depreciere. Totuşi, stabilitatea relativă a cursului de schimb valutar a determinat un mare cost pentru economie: un interes volatil al ratelor şi inflaţia. Volatilitatea interesului ratelor, mai ales pe piaţa interbancară, a reprezentat incertitudinea finanţării de costuri pentru bănci, care s-a transferat către clienţi prin rate mai mari pe piaţa de creditare în RON. O consecinţă neintenţionată a acestei politici a fost că a făcut creditele în valută mai atractive. Astfel că intervenţiile pe piaţa valutară au acţionat ca o subvenţie atât pentru cerere cât şi pentru ofertă pentru împrumuturile denominate în valută. În concluzie, intervenţiile pe piaţa valutară n-au fost gratuite şi, cu atât mai rău, au fost pro-ciclice, cu reale costuri pentru economie.
În al treilea şi al patrulea rând, politicile monetare şi fiscale pro-ciclice au împins definitiv economia pe o traiectorie de dezvoltare descendentă pe termen lung. Vă prezint două scenarii de dezvoltare (estimate din pure modele econometrice). Primul scenariu arată potenţialul GDP real (în milioane RON) estimat pentru perioada 2007-2020 (presupunând traiectoria în creştere din 2007) şi perioada 2014-2020 (presupunând un scenariu realist al economiei care tinde spre acelaşi punct de 2,5% al creşterii GDP anuale). În acest caz, pierderea definitivă a randamentului devine cu timpul din ce în ce mai mare.
În al doilea scenariu, mai optimist, presupun că economia se stabilizează la o creştere reală medie de 3,8% pe an începând din 2015. Totuşi, chiar şi în acest caz, nu e de ajuns ca economia să recupereze costurile provocate de politicile monetare şi fiscale pro-ciclice. Pentru a elimina pierderea randamentului, pentru a o transforma din definitivă în temporară, România are nevoie de politici economice care vor furniza creşteri reale mult mai aproape de 6% pe an. Este un scenariu greu de crezut luând în considerare politicile economice din ultimii 10 ani şi având în vedere că şi de acum înainte acelaşi grup de persoane va decide soarta economiei.