Teatrul lui Nell LaBute propune un complex tematic modern şi postmodern, între metafizică şi valorizarea underground-ului (palierul lexemului). Dialogul actanţilor este de fapt despre dialogul interior, „dintr-o Antropologie Metafizică” cu sintagma lui Mihai Şora din „Du dialogue interior”. În conceptul politropiei, testul lui Nell LaBute s-a născut ca şi filosofia din mirarea pe care o cuprinde interogaţia şi retorica interogaţiei, uşor psihanalizabilă, „totuşi”. Nell LaBute are nevoie de cotidian fiindcă trăieşte, probabil, hic et nunc, într-o lume a fragmentului, lipsind sistemul, holistica, întrebarea detabuizează, firesc şi totuşi coerent, fără firul Ariadnei în labirint, ci cu, între homo ludens şi homo otiosus, „noduri şi semne” (Nichita Stănescu), unde nu există început şi sfârşit, genotext şi fenotext, dar, cu incertitudinea postmodernă, euristica drumului sau numai drumul, unde timpul nu este rotitor, ci rostitor (Constantin Noica). Întotdeauna, însă, generalul există prin individuaţiune, de aceea trebuie să lipsească clişeul, şablonul, anancatismul. Dialogul aşadar, în lumea lui „il pensiero debole” (G. Vattimo) semnifică introspecţie şi revoltă (Albert Camus), dar şi germinaţii care pot fluidiza drumul spre sine şi nu conotaţii actuale, după care, cu cât ne întâlnim mai uşor, cu atât comunicăm mai puţin.

„Nişte fete” - piesă de teatru a structurilor conubiale

Actanţii (actantele) din textul „Nişte fete” au sinele aici, existând şi sinea, comunicarea cu seducătorul, într-un orizont de aşteptare al căutării şi reflexivităţii. Lumea pe care o deschide seducătorul, afirmă Gabriel Liiceanu, este „drumul mare” pe care toţi merg şi se deschid drumuri şi poteci care-l scot pe cel sedus din lume. Actriţa Andreea Vasile (vâlceancă) este proiectiv şi structural, fără cauzalitate şi finalitate, persuadând printr-un sentiment autentic, locuită de limbaj şi inteligenţă, în „drumul spre centru”, uşor instrumentalizat, cu sens (esenţializator) şi nu semnificaţii (disipante). Vlad Zamfirescu, natural, un talent „născut”, auroral, inaugural, structurează lumea fragmentului prin întoarcerea amintită la cosmologia conubialităţii. Regizorul Cristi Juncu, reinterpretează textul, într-o hermeneutică tabulară, propunând un spectacol (valoare întâi şi apoi succes) profesionist nuanţat, cu tymos şi sensuri la urmă, ca într-un sfârşit continuu. Seducătorul sau iubitul poate afirma, precum Garabet Ibrăileanu, „Corpul unei tinere femei… este termenul ultim al evoluţiei cosmice”. Piesă de teatru a structurilor conubiale, actanţiale, într-un dialog al sinelui cu sinea şi reacţii behaviouriste, sau poate interpretarea lui Freud, din ultima perioadă a creaţiei: „Supra-eul este noua structură în care se află depozitată conştiinţa morală. Nu ceea ce vrem să fim, nici ceea ce suntem în realitate, ci ceea ce trebuie să fim. Însă ceea ce trebuie să fim, supra-eul, este o pură proiecţie a Se-ului. Eul ideal este proiectat de Se-ul pulsional”.