Adrian Năstase nu este un erou, el este un laş! Această constatare nu reprezintă vreo recunoaştere a victoriei inamicilor lui politici din PDL, mulţi dintre aceştia meritând de fapt să împartă celula cu fostul prim-ministru. Aici nu discutăm despre conspiraţiile politice, ci despre gestul grav pe care l-a comis un om aflat la ceas de încercare. O logică simplă, a bunului simţ, dar şi a credinţei creştine pe care majoritatea românilor şi-o asumă la fiecare recensământ, ne determină să susţinem că încercarea lui Adrian Năstase de a se sinucide este un act de laşitate şi deopotrivă, de extrem egoism.
În vremurile sale de glorie, Adrian Năstase a fost cuprins de beţia puterii. Ex-activistul comunist Ion Iliescu i-a pus porecla „Arogantul”, sintetizând într-un singur cuvânt toată urâciunea orgoliului nemărginit. Acest orgoliu l-a trădat pe Năstase şi l-a determinat să încerce să-şi curme viaţa cu un pistol. Am auzit că apărătorii domnului Năstase susţin că a fost umilit, prin modul cum a fost realizată arestarea şi că această umilinţă l-a făcut să pună mâna pe armă. Orice arestare este umilitoare, însă o conştiinţă curajoasă va înfrunta momentul, iar dacă această conştiinţă este şi curată, aşa cum susţine domnul Adrian Năstase că ar fi nevinovat, cu atât mai mult va căuta să lupte până când adevărul va ieşi la lumină.
Adrian Năstase refuză, îmbolnăvit fiind de un nemăsurat orgoliu, să accepte că a devenit un puşcăriaş ordinar, că doi ani va fi obligat să îndure rigorile închisorii, că a pierdut locul de pe scena politică scăldată în lumina reflectoarelor. Căderea într-un mizerabil anonimat l-a determinat să încerce sinuciderea. A primit mila inimilor mai sensibile, dar nu a scăpat de pedeapsă. Dacă Adrian Năstase înfrunta ca un bărbat pedeapsa dată de lege, dacă îşi aduna resursele intelectuale, dacă rămânea credincios valorilor politice pe care le-a perorat douăzeci de ani, ca demnitar şi personalitate politică, atunci ar fi meritat dacă nu admiraţia, măcar respectul nostru. El a ales să se comporte cu laşitate, o laşitate generată de orgoliul său. Nimicnicia stă ascunsă în fiecare dintre noi. Am vorbit destul despre nimcinicia domnului Adrian Năstase. Mai rămâne de spus un adevăr simplu: nu merită să fie graţiat şi pentru binele lui, trebuie să-şi execute pedeapsa.
Totuşi, nu ne putem opri de la a ne întreba: reprezintă condamnarea lui Adrian Năstase un semn că Justiţia din România devine independentă, eficientă, morală? Eu cred că nu! În fişetele magistraţilor există zeci, poate sute de dosare în care sunt inculpaţi oameni politici, funcţionari publici sau oameni de afaceri care au jefuit din banii statului sau ai fondurilor europene. Dosare încă nerezolvate. Lentoarea cu care se judecă aceste speţe este însoţită de autismul majorităţii procurorilor la dezvăluirile din presă, De exemplu, şedinţa Colegiului Director al PDL ne-a oferit un spectacol penibil al „datului în gât”. Blaga i-a ţipat în faţă Elenei Udrea: „Ţi-ai promovat toţi delfinii! Tu şi cu Anca Boagiu! Uite unde am ajuns!”, iar fosta ministresă, în replică, şi-a acuzat colegii că i-au cerut să le angajeze amantele. Mă surprinde că niciun procuror nu s-a autosesizat, că doar delfinii şi amantele au fost promovaţi în instituţiile guvernamentale controlate până mai ieri de PDL şi deci, pe bani publici.
Condamnarea lui Adrian Năstase rămâne, deocamdată, un accident. Vom crede că Justiţia din România s-a transformat din dama de companie a politicienilor în fecioara purtătoare a balanţei dreptăţii atunci când vom vedea în celulă, alături de Adrian Năstase, pe cei care au furat din fondurile europene, care au făcut averi de neimaginat prin intermediul contractelor pe bani publici, pe cei care, altfel spus, au jefuit de douăzeci de ani această ţară. Hai, liberare!
