Opinii

 

Elena Dican - despre fericire

Drumul de la perfectul simplu la perfectul compus poate fi un drum al fericirii. Nu al fericirii participative, ci al unei fericiri contemplative, fermecătoare de la un capăt la altul al acestei cărţi. Totul este luat aşa cum vine: imagini, oameni, situaţii cu dramatism cotidian puţin, dar suficient pentru a da fluenţă unei povestiri fără de sfârşit. Timpul sugerat al povestirii este cel al perfectului simplu, subînţeles, nu practicat, al trecutului mereu apropiat, iar nu unul al perfectului compus, îndepărtat, clasat, definitiv. Sentimentele sunt excluse, cu excepţia fricii nedefinite, resimţită în apropierea unei străbunici oarbe, al cărei ultim război existenţial este cu găinile ce o asaltează, la propriu, invadându-i ameninţător întunericul care o înconjoară în plin miez al zilei, pe tinda casei. Una dintre scenele impresionante ale cărţii.
Aşa se petrec lucrurile în cartea de memorii „Între perfectul simplu şi perfectul compus”, lansată de Elena Dican, recent, la Biblioteca din Râmnicu Vâlcea.
Elena Dican a înţeles că o carte de memorii nu va fi transmisă cu adevărat decât de acel autor care poate să se menţină sentimental la o distanţă rezonabilă de oamenii şi de faptele relatate. Se poziţionează faţă de toate acestea la distanţa care îi permite să rostească public gânduri şi fapte personale, pe care mulţi dintre noi le omitem, cu atentă preocupare pentru imaginea pe care o lăsăm celor printre care trăim. Memoriile Elenei Dican nu învinuiesc pe nimeni, de nimic. Numai neatenţia proprie şi naivitatea sunt invocate în repetate rânduri, ca fiind dintre cele ce aveau să lase urme în viitorul nostru comun: „Felicitări, tatăl tău este un adevărat comunist!”, „În ţara mea, cu partidul meu la putere”, „Omul Nou” şi altele asemenea, receptate cu mândrie naivă, vinovată acum, de copiii care am fost. Cu excepţia câtorva particularităţi, copilăria Elenei Dican este copilăria fiecăruia dintre cei care am trăit această vârstă în deceniul şase al secolului trecut. Între aceleaşi limite pe care le-a definit autorul, aici: „Istoria trăită de mine este, firesc, un pic diferită de cea oficială, nu se suprapune perfect cu cea din manuale. Pentru că fiecare dintre noi a trăit sau a fost martorul unor întâmplări care niciodată nu vor fi consemnate în documentele vremii.”
Titlul, „Între perfectul simplu şi perfectul compus”, este mai degrabă premiza corectă a unei cronici literare la, nu numai această carte, ci la numărul total al cărţilor ce acoperă vârstele memorate, nescrise încă. Poate fi o strategie de scenarizare a lor, de la perfectul ce izvorăşte cu simplitate, de la sine, din fiecare copilărie, la perfectul compus din victorii de maturitate, planificate, trudite, marcate. Acest prim volum este numai al perfectului simplu (copilăria), cu puţine trimiteri la perfectul compus, de adolescenţă şi de maturitate (liceu, studenţie, maternitate etc.). Trimiterile dinspre copilărie spre alte vârste sunt rare, comparative, memorabile câteva dintre ele: cutremurul la internat, revolta la alegerile studenţeşti, drumul spre litoral, printre minerii din capitală. Titlul cărţii, aşadar, nu este cel mai inspirat. La fel cu cele două-trei excese eseistice care decuplează de la mersul molcom, aşezat, al amintirilor, fără să rezolve incitant temele analizate: evoluţia Omului Nou, politica la zi. Şi prezentarea regionalismelor, spre final.
În prefaţa cărţii, scriitorul Vasile Poenaru subliniază curajul Elenei Dican de a-şi povesti viaţa. Eu aş muta accentul aici pe talentul de a-şi povesti viaţa, acela care a făcut posibile mari cărţi ale literaturii universale. Îmi vin în minte, la întâmplare, romanele biografice ale lui Hamingway, de pildă. Universalitatea lor este dată tocmai de faptul că numai analiştii mai fac trimiteri azi la conţinutul lor biografic. Este şi motivul pentru care, chiar dacă talentul de prozator al Elenei Dican este aici evident, cartea nu poate fi, din păcate, un roman. Pentru că este scrisă cu îndemânarea unui romancier, dar cu limitările foarte stricte ale unui istoric, care nu are permisiunea să dea frâu liber imaginaţiei, singura care poate rezolva exemplar descrieri, fapte, destine.
Imaginaţie bogată, altfel, bine strunită, evident, dublată de mijloace româneşti excepţionale. Plastica descrierilor picturale şi a portretelor este remarcabilă. Aşteptarea mamei, drumul pe sanie, la miezul nopţii, tatăl salutând de pe tubul de ciment pe cei ce se întorc de la biserică, în noaptea Învierii şi alte zeci de exterioare, zugrăvite simplu şi impresionant, apar de sub cuvintele autorului ca nişte tablouri pe o simeză cenuşie. Li se alătură interioarele, poate cele mai reuşite, realizate din câteva elemente: două paturi sărăcăcioase, înlocuite mai târziu cu două dormeze, ferestre, între care spânzură etajera pentru radio, o uşă cu tocul scăpat din zid, lăsând să pătrundă aerul rece al camerei nelocuite de alături, scaunul de lângă soba de fier pe care e aşezată o străbunică, oarbă şi ameninţătoare, bucătăria de vară, cu vatră şi cuptor alb, rotunjit, în faţa căruia fierb oale de lut. Portrete de grup: verişori cu nume uitate, la chefuri de familie, respectuoşi, dar fără biografii, studenţi tropăind în semn de protest, colege de studenţie, cu nume mic şi o însuşire ce le completează personalitatea, călători aşteptând trenul pe peronul gării, aşezaţi pe desagi din lână de oaie. Şi potretul individual, de cele mai multe ori un crochiu, din tuşe subţiri, imperceptibile sau linii groase, în cărbune. Chipuri delicate, urbane şi chipurile distinse, impunătoare, ale femeilor din familiile deposedate de bunuri, de soţi şi de copii, în împrejurări pline de mister, pentru copilul care le relatează, chipuri de bărbaţi, rareori, în fugă, fără interes. Dascăli manipulaţi şi dascăli manipulatori politic, un singur preot, pe nume Mihalache, din câte îmi amintesc. Marea majoritate a personajelor, numite abia în finalul cărţii, ca pentru a îndrepta o omisiune, împreună cu descrieri vestimentare detaliate. Pictura este cea care aduce la suprafaţă starea de fericire cu care Elena Dican îşi rememorează copilăria fără a pomeni niciodată în mod răspicat sentimentul care o face posibilă: iubirea. Dimpotrivă. Frica este cea care revine spre sfârşitul cărţii, organică, într-o scenă eliberatoare, petrecută la graniţa dintre cele două sisteme sociale care au înjumătăţit vieţile celor de o vârstă cu ea. Frica, declanşată în acest fel, durează, acoperind primii ani nouăzeci şi umbrind pentru o bună bucată de timp sentimentul copilăriei, descris aşa: „Îmi trăiam copilăria şi nu-mi puneam întrebări despre adevăr şi minciună. La nouă-zece ani n-ai altceva de făcut decât să te bucuri de copilărie, cu cele grele îşi bat capul alţii, tu n-ai a te ocupa decât de învăţătură şi de joacă. Asta şi făceam şi cred c-am fost unul dintre cei mai fericiţi copii de pe Pământ.”
Imagine mai puţin valabilă la finalul cărţii. Pentru că memoriile unui copil pot fi mai sugestive şi mai denunţătoare decât orice dovadă istorică atunci când ele provin din povestea unei societăţi ce s-a dovedit a fi, într-un final, de-a dreptul criminală. Cine profită de naivitatea unui copil nu se poate ascunde de sinceritatea lui niciodată. Aşa am înţeles eu cartea, unică din această perspectivă, semnată de Elena Dican.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

28.01.2014 - 13:56Vasile Poenaru:Un punct de vedere foarte interesant asupra cărţii, care dezvăluie noi modalităţi de interpretare a acesteia.

Felicitari.

Pagina 1 din 1 (1 comentarii din 1)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...