Îl aşteptăm până la capăt. Ca pe o înviorare scăpată din funie şi ieşită dintr-o viaţă călugărită. Care, pentru prima dată, îşi desface capsele. Este ca pământul negru din care ies flori nemuncite. Seamănă potecilor pietruite pe care nu le socoteşti şi scurtăturilor care te fac o haimana fericită. E ca o excursie pe care n-o poţi amâna şi tot el e biletul cu care le vezi pe toate. E o minge umană croită din bucăţi dezlipite din spărturi de îngeri. Din fericire, sudate cu clei, de-un găsitor anonim, ca într-o alianţă greu de pisat. Un anonim care n-a vrut niciodată o operă de artă, ci un nebun molipsitor, lipicios şi murdar de dragoste. Acela e ca un buchet de conopidă, care-şi lasă gustul după ce devine moale şi un plăcintar căruia i-ai mânca din palme o frântură şi apoi un codru. Acela nu-i o fractură dintr-un lot perfect. E o panglică roşie cu care mă leg de mijloc, simţind că sunt mare cât o ceată şi indispensabilă ca o căpetenie. Acela are ochi în care se văd globurile de Crăciun învârtindu-se pe cetină şi braţe în care să mă simt fertilă sufleteşte. Acela, stâncos şi somnoros e sufletul unui crâng în care adorm vietăţi mici şi blânde. E popas pentru un zâmbet şi râul nestăpânit căruia mă opun zgomotoasă, ştiind totuşi că mă cuvin lui cu dor de valuri. Acela e ca un ceas neîntors care mă lasă să mai dorm cinci minute-n plus cu visele şi ar fi fost cel mai mare coşmar dacă, într-o zi, Dumnezeu, obosit, ar fi luat o pauză din aruncatul bacşişului cu minuni. E întâmplarea pe care o cert, cerându-i mult, înainte să fi apărut şi ca un destinatar la care am sunat cu taxă inversă, crezând că dacă va plăti în locul meu, voi fi onorată să-i restitui o viaţă datoria. Acela e nenorocirea mea cotidiană şi fericirea casei noastre. Acela e răspunsul întrebărilor pe care nu mi le-am pus încă şi copilul pe care îl iubesc, oricâte prostii ar face. Acela e ca o năvală a turcilor şi ca o ploaie cu gheaţă peste acoperişuri de sticlă. Acela e ca un răsărit prins cu limba scoasă pe afară şi aburul unei supe care-şi aşteaptă domnul înfometat. Acela e compensaţia dezamăgirilor cu care alţii m-au îmbrăcat şi un ghiocel obraznic pentru zilele în care n-aş rezista fără gestul lui miezos. Acela e linguriţa cu care mănânc curaj şi fruntea pe care o anexez frunţii mele. Mărturisesc că pe Acela îl ştiu, îl am şi îl mai vreau ca pe o vizită veche transformată în petrecerea unei femei neastâmpărate. Pe Acela îl aştept până la capăt. Pentru că Acela ştie să mă repare şi când nu-s plămădită din cioburi din sfinţi şi când port straiele lor grele, în numele iubirii lui simple. Acela e rostul multora, însă e doar sensul meu.Acelea apar în casa noastră fără să le chemăm. Sunt încăpăţânate şi rămân, sunt puternice şi rezistă, sunt războinice şi răzbesc. Acelea n-au o viaţă proprie niciodată, fiindcă şi-o înjumătăţesc, şi-o încredinţează, şi-o donează, şi-o consumă. Acelea nu-ţi pretind mai mult decât îţi poţi pretinde tu şi, când te iubesc, o fac sclave, dar mândre. Acelea îţi promit în fiecare dimineaţă că va fi bine şi îţi şoptesc seara că, dacă cineva vrea să se întoarcă la tine, va găsi orice cale. Acelea îţi ţin loc de dulce şi rând în faţa lumii. Acelea merg cu tine până la capătul pământului. Si, poate, enervant, îşi frământă grijile până când se obişnuiesc să le poarte ca pe o sarcină care nu naşte decât iubire. Acelea te vor enerva, te vor lăsa neodihnit, te vor bulversa, te vor cicăli şi te vor dori posesiv. Dar tot acelea te bucură, te strâng în braţe, te luminează, te liniştesc şi te păstrează. Ele nu văd în tine o bijuterie, nu văd o cheltuială, nu văd un fermoar deschis, nu văd vreo obligaţie. Acelea văd în tine felul lor de-a fi, bucăţelele fără care altfel ar deveni nişte piese pierdute şi nefolositoare. Acelea sunt purtătoarele secretelor tale şi îmbrăcămintea care te face frumos mai tot timpul. Acelea sunt nenumărate, probabil nepreţuite şi li se întâmplă celor norocoşi, fiindcă şi băftoşii au nevoie de fericire. Acelea sunt cele care te consolidează, care te fac primăvara scoasă din iarnă, sunt toate lucrurile mărunte pe care ai impresia că ţi le permiţi, dar ţi-e teamă să le ceri. Acelea sunt un mic dejun bogat, sunt complice, sunt refugiul pentru slăbiciunile tale, sunt oglinda reuşitelor, sunt ferestre zâmbitoare. Acelea sunt toate în una, sunt femeile pentru care ai merge până la capăt. Sunt doamnele care îţi cântă dezastruos până adormi, sunt variantele tale imperfecte, dar necesare. Sunt Julietele de consum, sunt mamele tandre, sunt jumătăţi cărora le mulţumim prea rar, pentru cât sunt de adevărate…