Opinii

 

Politica monetară şi victimele colaterale

În perioada 2005-2007, BNR se lupta pe mai multe fronturi, deşi avea un singur obiectiv: stabilitatea preţurilor. Banca centrală intervenea în piaţa valutară pentru a deprecia RON sau nu steriliza schimburile valutare ale Ministerului de Finanţe şi astfel introducea lichiditate în sistemul monetar. Un efect al acestor decizii a fost scăderea dobânzilor din piaţa interbancară cu mult sub nivelul ratei de dobândă a politicii monetare. Lichiditatea în abundenţă punea bineînţeles presiune pe dobânzile pe care băncile le plăteau deponenţilor. Un alt efect, mult mai pervers, al acestei decizii de politică monetară a fost stimularea creditării în lei, în special a creditului pe termen scurt. Aşadar, această decizie, care era menită doar să tempereze aprecierea prea puternică a leului, în viziunea BNR, a dus la o dinamica mai rapidă a creditului şi un dezechilibru în economie mai mare. Şi nu a fost tot. În plus, prin impulsionarea artificială a consumului şi a creditului (preţul mai mic) a modificat percepţia cetăţenilor asupra evoluţiei viitoare a veniturilor proprii. Dintr-o dată, cetăţenii au crezut că sunt mai productivi şi, bineînţeles, au făcut presiuni pentru salarii mai mari. Iar pentru că se aşteptau la venituri mai mari au împrumutat mai mulţi bani. În realitate, era vorba doar despre o politică monetară care ţintea cursul de schimb şi nu inflaţia şi astfel mai relaxată decât o cereau condiţiile din economie. (Este adevărat că şi politica fiscală a jucat un rol important aici).
În aceeaşi perioadă, BNR creştea rata RMO pentru a tempera creditarea. Mecanismul pe care îl avea BNR în vedere este simplu numai că nu a funcţionat cum spera banca centrală. Raţionamentul celor mandataţi cu implementarea politicii monetare era următorul: o rată RMO mai mare reprezintă un cost pentru bănci, mai puţini bani pentru creditare din fiecare leu/euro/dolar/franc elveţian, şi, implicit, un cost mai mare al creditelor. În faţa unei cereri puternice, băncile au făcut ce ar fi făcut orice instituţie care maximizează profitul: au crescut marja de profit prin reducerea dobânzilor la depozite (costul cu RMO). Având în vedere cererea în creştere pentru credite, în lei şi în valută, stimulată indirect chiar de deciziile BNR, băncile comerciale au atras mai multe resurse din exterior şi au încercat să satisfacă această cerere. Astfel, o rată RMO mai mare a stimulat consumul prin reducerea ratei de dobândă pentru lei şi a contribuit la un deficit de cont curent mai mare pentru că băncile au atras mai multe resurse din exterior.
Trăgând linie, politica monetară înainte de criza financiară a contribuit la un deficit de cont curent mai mare şi a impulsionat creditarea şi consumul. Politica băncii centrale, în loc să tempereze presiunile inflaţioniste, le-a înteţit, pentru că a stimulat o economie care deja angaja aproape în totalitate resursele din economie. Acest lucru se vede în evoluţia inflaţiei în perioada 2005-2008 relativ la ţinta de inflaţie, dar şi în căderea PIB din 2009.
Acum, 6 ani mai târziu, BNR se află din nou în postura de debitor net al sistemului financiar, exact ca în perioada 2005-2008. Din această poziţie, banca centrală nu oferă lichidităţi băncilor, băncile depun lichidităţi la BNR. Deşi sistemul monetar este în echilibru per total, la scadenţe foarte mici, până la câteva luni, există lichidităţi care la sfârşitul zilei sunt depozitate la BNR. Sunt acestea în exces? Nu, pentru că piaţa interbancară face parte din sistemul monetar al economiei care în orice moment este în echilibru. Avem de fapt o situaţie în care lichiditatea există la scadenţe mici, dar interesul economiei este să folosească această lichiditate la scadenţe mari, 5, 10, 20 de ani. Cine poate să echilibreze această situaţie? Singura instituţie care a dezechilibrat-o: BNR.
Totuşi, există o diferenţă foarte mare faţă de perioada 2005-2008. Deşi BNR a început relaxarea politicii monetare acum 2 ani, dinamica creditării a arătat o rată din ce în ce mai scăzută. Chiar şi în 2013, deşi BNR nu a sterilizat schimburile valutare ale Ministerului de Finanţe (cum ar face o politică monetară normală pentru că altfel este echivalentul unei intervenţii în piaţa valutară) creditarea nu şi-a revenit. Stocul creditelor în lei pentru populaţie este la nivelul atins în ianuarie 2012, iar pentru corporaţii la nivelul atins în octombrie 2012.
Există câteva explicaţii pentru performanţa creditării până în acest moment, dar mai ales pentru încetinirea observată în ultimele 12 luni, chiar dacă se suprapune cu “eforturile” BNR de a relaxa condiţiile monetare. Am pus eforturi între ghilimele pentru că BNR inţelege foarte bine relaţia între condiţii monetare relaxate şi depreciere şi astfel aceste eforturi au fost mereu condiţionate de evoluţia cursului de schimb. Referitor la explicaţii, două sunt cele mai importante: a) nepotrivire de scadenţe între ce oferă banca centrală ca lichiditate pe termen scurt şi interesul economiei pentru lichidităţi pe termen lung şi b) creşterea ratei creditelor neperformante. În ceea ce priveşte b), am prezentat la BNR în toamna lui 2012 estimările proprii şi în acel moment am spus că rata creditelor neperformante a depăşit punctul critic, dar încă nu pe cel maxim. Punctul critic este foarte important deoarece din acel moment creditele neperformante influenţează negativ dinamica creditării şi creşterea economică. (bineînţeles, avertismentele mele au fost primite cu scepticism)
În aceste condiţii de stagnare a creditării, BNR a scos ultima armă de care dispune şi cu ajutorul căreia speră să impulsioneze creditarea: „În vederea sprijinirii unui proces sustenabil de creditare şi pentru armonizarea mecanismului rezervelor minime obligatorii cu standardele în materie ale Băncii Centrale Europene, CA al BNR a decis, de asemenea, reducerea ratei rezervei minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei ale instituţiilor de credit la nivelul de 12 la sută de la 15 la sută şi scăderea ratei rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în valută la nivelul de 18 la sută de la 20 la sută începând cu perioada de aplicare 24 ianuarie-23 februarie 2014.
Este important de observat că BNR a redus RMO atât pentru lei cât şi pentru valută, deşi BNR susţine doar creditarea în lei. Eliberarea de lichidităţi pe termen lung în lei ar trebui, teoretic, să ajute creditarea pentru că ar reduce preţul (deşi aşteptările inflaţioniste s-ar putea să împingă acest preţ în sus pe termen lung). Spun teoretic pentru că lucrurile nu sunt aşa de simple. Dacă problemă ar fi fost preţul creditului atunci s-ar fi rezolvat. Dar, după cum am spus mai sus, creditarea suferă din alte cauze, iar reducerea RMO în lei rezolvă doar nepotrivirea de scadenţe. În continuare, sistemul bancar trebuie să rezolve problema creditelor neperformante şi reducerea RMO nu ajută în acest sens. Astfel, rămân în continuare sceptic având în vedere că principalul vehicul, sistemul bancar, de transmitere a politicii monetare este încă într-un proces de restructurare.
Dar BNR a redus şi RMO pentru depozitele în valută. Oficial, BNR le permite acum băncilor comerciale să-şi plătească datoriile către creditorii externi. Un motiv altruist, dar băncile deja au plătit parte din datorii, iar efectele le-am văzut în ultimii ani în dinamica creditării pe piaţa internă. Cum nu cred că BNR încearcă să stimuleze creditarea în valută pentru sistemul privat, rămâne o singură explicaţie: reducerea RMO pentru rezerve în valută este un cadou pentru Ministerul de Finanţe (iar aceste rezerve vor ajunge la minister printr-un împrumut). Astfel, BNR stimulează creditarea în valută pentru stat.
Situaţia în care se află banca centrală astăzi este rezultatul unei politici monetare care oficial ţintea inflaţia, dar practic a încercat să controleze evoluţia cursului valutar. În perioada 2005-2007, politica monetară lupta cu aprecierea „nesustenabilă” a leului şi astfel a creat motivaţii pentru sistemul bancar de a se întinde mai mult decât în condiţiile în care BNR ar fi ţintit doar inflaţia (şi nu ar fi intervenit în piaţa valutară). În perioada 2007-2009 (şi în anumite perioade din 2010, 2011, 2012) politica monetară a încercat să controleze deprecierea cursului, dar a distrus canalul de transmitere a politicii monetare – canalul creditului. Intervenţiile în piaţa valutară, deşi pe moment au făcut din BNR un erou, au avut, şi au în continuare, implicaţii costisitoare pentru economie. Cel mai nociv efect este acela de a fi schimbat aşteptările şi comportamentul agenţilor din economie în sensul că elimină riscul valutar în percepţia acestora: BNR intervine pentru a elimina orice deviaţie a cursului de la un curs de echilibru ştiut doar de această instituţie. Cei interesaţi pot să facă un test şi vor vedea că BNR intervine în piaţa valutară la o zi sau două după ce cursul de schimb reprezintă prima sau a doua ştire în programele de ştiri la ore de maximă audienţă.
Ironia perioadei 2005-2013 este că astăzi BNR se află într-o situaţie în care are nevoie de sistemul bancar să-i transmită mai departe intenţiile, dar sistemul bancar suferă după perioadele de avânt şi prăbuşire exagerate, chiar de politică monetară.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...