Nu toate cele lumeşti au explicaţii. Cum nici mâna dreaptă nu arde în foc mereu pentru lucruri drepte. Nu toate cele lumeşti sunt dumnezeieşti. Cum nici mâinile uşoare nu sunt întotdeauna cele care apasă mai puţin. Nu toate cele lumeşti sunt opera timpului. Cum nici noi toţi nu luăm cu o mână ca să dăm cu alta. Dar toate cele lumeşti ne încap într-o palmă de minte, dându-le viaţă prin braţele legate de-o nucă de suflet. Adesea, oamenii se mint că au aripi ca să-şi permită mâini blegi. De fapt, oamenii nu au aripi ca să zboare. Ei le folosesc pentru a se agăţa de fire înalte, de unde-şi dau drumul brutal spre marile iubiri. Poate de aceea ne spânzurăm inimile de fericire când suntem loviţi. Poate de aceea râdem când suntem acroşaţi de fiinţe căzute din cui şi poate de aceea simţim că trăim cu adevărat când atârnăm de-un cârlig care cândva ne găureşte şi ne rupe în fericire. E adevărat. Nu toate cele lumeşti sunt binecuvântate. Dar ne-au crescut mâini ca să putem mângâia pântece, ne-au crescut degete ca să frământăm destine, ne-au crescut palme ca să legănăm răniţi şi orfani. Nu toate cele lumeşti sunt trupeşti şi dorm când obosesc. Poate pentru că oamenii există înainte de suflet şi mai ales după el. Şi poate pentru că niciodată nerăbdarea unui corp fierbinte nu ştie să învingă frisoanele unui trup care a aşteptat o viaţă. Nu toate cele lumeşti sunt trecătoare. Oamenii apar şi dispar, se îndepărtează, se schimbă şi se desprind, dar, atât timp cât există, sunt părţi din noi care-i aşteaptă înapoi. Am învăţat că nu toate cele lumeşti pot fi de înţeles. Pentru că suntem pedepsiţi să simţim mai mult decât să cernem şi să încrucişăm mai des decât deznodăm. Poate tocmai pentru toate astea s-au inventat mâinile întinse şi revederile. Nu toate cele lumeşti se croiesc cu răbdare. Dar întotdeauna există un timp şi un loc pentru încă o îmbrăţişare. Nu toate lumeşti sunt la îndemâna pământenilor. Poate pentru că uneori ne place să credem cu dulceaţă că suntem supranaturali şi musafiri în toate casele la care n-am pus nicio cărămidă. Nu toate cele lumeşti lasă lumii o avere. Nici nu avem nevoie de ea. Suntem mult prea frumoşi cu hainele găurite de cârlige şi căzuţi în aripi. Şi aproape perfecţi când, dezorientaţi, renunţăm să mai scormonim lumea de care ţi-am vorbit. Pentru că e fantastic să o cuprinzi pe toată într-un singur om cu braţe legate de-o nucă de suflet, căruia să-i poţi spune: „Ţine-mă de mână!”