Babi a intrat în vieţile noastre atunci când eu mă învăţam cu pântecele mai mare decât un pepene. L-am găsit aruncat în market, alături de alte maimuţoaie colorate şi l-am pus în coş, pentru că părea blând, bleg, leneş şi pufos. L-am băgat în patul meu şi, noapte de noapte, nouă luni, l-am ţinut lângă mine ca pe copilul ce urma să-mi bucure zilele. N-a fost niciodată un pluş ca oricare altul. Figura lui umană şi petecul de pe spate mi-au întruchipat întotdeauna un copil cu nevoie cronică de dragoste. Când a venit pe lume Alexandra, Babi n-a mai fost al meu. A devenit al ei. Şi s-a târât cu ea în pătuţuri şi cărucioare, în zăpezi şi bălţi, în maşini şi leagăne. A mâncat cu ea dulceaţă pe pâine, a înghiţit cu ea în momente grele siropuri pentru febră. A făcut şi injecţii şi a plâns, a căzut de pe dulap şi l-a durut capul, i-a fost frig şi s-a uscat pe calorifer. L-a luat peste tot în lume, peste mări şi în alte ţări. În hoteluri a fost la fel de oaspete, iar la grădiniţă i-a fost un prieten devotat, deloc împrumutat. Au făcut baie amândoi cu spumă şi s-au parfumat cu toate miresmele scumpe pe care nu le-am mai găsit. L-a băgat sub haine şi sub plapumă în nopţile friguroase. L-a spălat cu blugii şi rochiţele şi, mai presus de toate, nu l-a părăsit niciodată. Au trecut şase ani din viaţa ei şi şapte din viaţa lui. Babi s-a descusut, şi-a pierdut puful. S-a tocit şi s-a rupt la încheieturi. S-a decolorat, s-a mototolit şi a obosit să fie la fel pentru Alexandra, care, tot mai nouă, tot mai mare, tot mai proaspătă, l-a vrut la fel de vioi. Nici aşa nu a vrut să-l trimită de acasă. L-a ascuns, i-a pus scutec ca unui bătrân, l-a hrănit şi… s-a mai gândit. I-am spus, la fel de emoţionată, că Babi are nevoie, ca şi oamenii, de o schimbare. I-am explicat că acum un alt căţel ochios, pe nume Codiţă, îi va aduce altă bucurie şi că va fi lângă ea. I-am dat testul prieteniei, pentru o altă prietenie. I-am zis că pe lumea asta există un copil care nu a avut niciodată jucării. Că se va bucura să-l primească în universul lui pe Babi şi că micuţul căţel va fi fericit şi că, la rândul lui, va aduce fericire. Alexandra a ezitat. L-a luat în braţe şi i-a povestit cum trebuie el să plece şi cum trebuie ea să facă o faptă bună. L-a sărutat pe lăbuţă, l-a strâns tare între mâini şi, împreună, l-am pus într-o plasă de hârtie, pe care am lăsat-o la uşă. Babi, căţelul familiei noastre, Babi, căţelul anilor ei de lapte, are un nou stăpân. Ştim bine că despărţirile sunt grele. Că speranţa moare ultima... Privind în podea, mi-a şoptit cu lacrimi în ochişorii ei ca două castane că Babi se va întoarce atunci când se va face el mare. De fapt, nu. Se va întoarce atunci când ea va împlini 18 ani, purtând brăţara roz pe care Ale a avut-o la naştere. Pentru că va fi cel mai frumos cadou de majorat. Şi dovada că prietenii buni sunt pentru totdeauna, oriunde s-ar afla, de oriunde ar veni…