Opinii

 

Rolul statului în economie: un eseu

Comitetul Naţional pentru Stabilitate Financiară, Autoritatea de Stabilitate Financiară, politică monetară pentru a asigura stabilitatea preţurilor sau/şi a unui curs de schimb stabil sunt doar câteva exemple care arată cum îşi prezintă statul rolul în economie: promovează stabilitate. Mai concret, piaţa şi competiţia produc dezechilibre şi statul, prin intervenţiile sale, aduce stabilitate. Întotdeauna m-a intrigat acest mod simplistic şi unidimensional de a prezenta rolul statului.
Analizele intervenţiei statului în economie sunt în marea majoritate asimetrice. Există un interes foarte mic în a mediatiza eforturile celor care arată că statul intervine atât înainte de criză cât şi după o criză, iar de cele mai multe ori există o relaţie directă între intervenţiile statului şi perioadele de avânt – prăbuşire (boom/bust). Iar acest mod de prezentare a statului şi a instituţiilor care îl reprezintă nu este doar monopolul mass-mediei. Câţi economişti pun sub semnul întrebării rolul politicii monetare în a produce preţuri stabile, de exemplu? Sau câţi economişti pun sub semnul întrebării rolul „stabilizator” al politicii fiscale care transferă arbitrar venituri între membrii generaţiei curente sau între membrii generaţiilor diferite (se împrumută acum şi plătesc generaţiile viitoare). În spatele premiilor Nobel sau al blazonului unor instituţii de stat (FED, ECB, IMF, BNR etc.) armate de economişti ne explică cum intervenţiile statului în piaţa monetară, piaţa valutară, piaţa de capital, piaţa forţei de muncă, piaţa IT etc. au rolul de a aduce aceste pieţe de la un „dezechilibru” perceput doar de aceştia la un „echilibru” pe care tot doar aceştia îl percep.
Statul, instituţiile acestuia şi, implicit, intervenţiile statului există şi înainte de momentele de prăbuşire ale economiei. Perioadele de avânt (boom) sunt rezultatul deciziilor luate atât de stat cât şi de sectorul privat într-un sistem construit doar de stat. Licenţele, reglementările, sistemul legislativ, tarifele, taxele, subvenţiile, monopolurile sunt toate implementate şi susţinute de stat. Este foarte greu de crezut că prăbuşirea (bust) economică este efectul în totalitate al unor „dezechilibre” ale economiei de piaţă şi „doar” deciziile şi intervenţiile statului sunt bune şi nu destabilizează. Ipoteza introdusă de mine în acest eseu şi pe care o să o dezvolt mai târziu în detaliu este că statul are un rol destabilizator în economie. Cu cât înţelegem mai repede şi mai bine acest rol al statului cu atât mai repede putem să reducem efectele acestuia asupra economiei.
În acest eseu o să mă uit exclusiv la politicile fiscale şi monetare din România. Ca şi în alte ţări, criza economică a amplificat chemările pentru o intervenţie mai mare a statului care să susţină economia. Mai concret, economiştii au cerut o politică fiscală cu deficite şi cheltuieli publice mai mari şi o politică monetară cu intervenţii directe pentru susţinerea parităţii leului faţă de alte valute. Ambele decizii erau luate în numele stabilităţii, a corectării unui dezechilibru apărut în piaţă. Politica fiscală ar fi trebuit să crească cererea agregată, iar politica monetară ar fi trebuit să oprească o depreciere a monedei naţionale. În viziunea acestor economişti, atât recesiunea, cât şi deprecierea sunt deviaţii de la un echilibru pe care îl percep cei care implementează în acel moment aceste politici.
Apar două întrebări. Prima, care este acel echilibru căutat şi promovat de instituţiile statului: situaţia economică care a precedat prăbuţirea sau o altă perioadă economică? De exemplu, revenirea la situaţia economică care a precedat prăbuşirea este o decizie iraţională deoarece o mare parte din prăbuşire este rezultatul condiţiilor economice din acel moment (o analiză a acestei întrebări într-un eseu viitor).
A doua întrebare: care a fost contribuţia politicilor fiscală şi monetară la exagerarea perioadelor de avânt şi prăbuşire? Politica fiscală şi cea monetară acţionează asupra economiei direct şi indirect. Altfel spus, sunt măsuri pe care le observăm şi care au atât efecte pe care le putem măsura, dar şi efecte care acţionează asupra comportamentului actorilor din economie şi sunt mai greu măsurabile. Având în vedere efectul acestor politici economice asupra comportamentului persoanelor fizice şi juridice, este o dovadă de ipocrizie să afirmi că exagerările perioadei de avânt sunt rezultatul deciziilor luate pe piaţă, adică sectorul privat, şi soluţia pentru corectarea acestor dezechilibre este doar intervenţia statului.
Să le luăm pe rând. Politica fiscală redistribuie prin intermediul taxelor, impozitelor, accizelor, tarifelor, veniturile din economie. Politica fiscală face acest lucru într-un mod discreţionar, în funcţie de obiectivele, ideologia şi modul de cum înteleg că funcţionează economia reprezentanţii statului. Aceste intervenţii influenţează comportamentul agenţilor economici din sectorul privat, dar şi al persoanelor fizice (indiferent că lucrează în sectorul privat sau de stat). Acestor influenţe trebuie să le adăugăm licenţele, permisele, subvenţiile, reglementările care la rândul lor influenţează comportamentul agenţilor economici pentru că favorizează o anumită parte dintre ei în detrimentul celorlalţi. De exemplu, este foarte greu de crezut că angajarea în sectorul bugetar a peste 400.000 de oameni în perioada de avânt şi creşterea deficitului bugetar de la 1% la 5% (2004-2008) nu a avut un efect destabilizator asupra economiei. Deciziile de politică fiscală au influenţat atât comportamentul curent cât şi aşteptările şi percepţia asupra riscului pentru agenţii economici şi persoane fizice. Având în vedere că deficitul bugetar a fost rezultatul unor cheltuieli de la buget mai mari ca urmare a creşterii numărului de angajaţi în sectorul public şi al veniturilor tuturor angajaţilor din acest sector, înseamnă că aceste cheltuieli trebuie finanţate an după an, indiferent de ce se întâmplă cu dinamica PIB-ului. Altfel spus, deciziile de politică fiscală au introdus un cost permanent pentru economie la care restul economie trebuia să se ajusteze. Este clar pentru mine că o asemenea decizie de politică fiscală nu are rolul de a stabiliza economia, din contră, a introdus un dezechilibru major atât în piaţa forţei de muncă, dar şi în piaţa financiară. Totuşi, este un exemplu de cinism din partea statului ca, în momentul când acest dezechilibru a devenit vizibil, soluţia promovată să fie tot o intervenţie a politicii fiscale prin creşterea cheltuielilor publice pentru „susţinerea" cererii agregate.
Observăm aceeaşi situaţie dacă ne uităm la rolul politicii monetare în perioada de avânt şi apoi în perioada de prăbuşire. În perioada de avânt, masurile destabilizatoare ale politicii monetare implementate pentru a stabiliza dinamica preţurilor, conform retoricii oficiale, sunt ignorate. De exemplu, BNR a crescut rata rezervelor minime obligatorii (RMO) pentru depozitele în lei şi valuta în perioada 2005-2008. Această măsură a fost prezentata ca o frână pentru creditele în lei, dar mai ales pentru cele în valută. Care era raţionamentul BNR? Daca RMO creşte de la 10% la 15%, atunci pentru fiecare leu sau euro o bancă poate să ofere împrumut doar 85 bani/85 cenţi în loc de 90 bani/ 90 cenţi. Astfel, sumele disponibile pentru creditare scad. Dar acesta este efectul pe care îl speră banca centrală. În realitate, apar alte efecte care arată cum această decizie a exagerat dezechilibrul de pe piaţa creditării şi a influenţat indirect comportamentul de economisire şi investiţii al persoanelor fizice şi juridice.
Creşterea RMO scade dobânda plătita de bănci pentru depozite deoarece reprezintă un cost pe care banca îl transferă clienţilor. Având în vedere că această decizie este luată într-o perioadă de avânt economic, o scădere a ratei dobânzii la depozite stimulează retragerea de bani din depozite şi implicit consumul.
Pe lângă acest efect destabilizator, creşterea RMO nu a reuşit să reducă dinamica creditării, ba mai mult, indirect, a dus la o apreciere mai puternică a leului faţă de euro decât dacă această decizie a BNR nu ar fi existat. Creşterea RMO ar fi trebuit sa acţioneze asupra ofertei de credit. Dar, după cum am arătat, indirect, a stimulat consumul. Într-o economie în perioada de avânt şi unde consumul a primit încă un impuls (pe lângă cele din partea politicii fiscale) cererea pentru credite a crescut. Pentru a satisface această cerere, băncile au fost nevoite sa atragă o finanţare mai mare din exterior în euro, ceea ce a dus la o apreciere mai puternică a RON. Acelaşi rezultat l-¬am fi observat chiar şi în cazul în care cererea pentru credite ar fi rămas constantă.
Analiza rolului statului în economie ex post, în perioada de prăbuşire (bust), este imparţială. Am arătat, folosind doar câte un exemplu pentru politica fiscală şi politica monetară, că decizii luate în perioada de avânt economic au contribuit semnificativ şi decisiv la dezechilibrarea economiei şi, bineînţeles, la o prăbuşire mai mare decât în absenţa acestor decizii. Soluţiile care să refacă încrederea investitorilor în economie trebuie să analizeze rolul statului atât în perioada de avânt cât şi în perioada de prăbuşire. Ignorarea contribuţiei politicilor fiscale şi monetare la dezechilibrarea economiei oferă soluţii care doar pregătesc terenul pentru următoarea recesiune. De exemplu, dacă ne uităm la cazul României, este greu de crezut că soluţiile pentru o economie care va angaja din ce în ce mai multe resurse implică o reglementare mai mare a pieţelor, mai multe subvenţii şi asigurări din partea statului, că falimentul nu este posibil, creşterea discreţionară a cheltuielilor finanţată prin taxarea generaţiei curente şi o politică monetară care anulează informaţia trimisă de dobândă şi curs valutar.
Ipoteza mea, bazată pe experienţa României deocamdată, este că statul contribuie în mai mare măsură la exagerarea perioadei de avânt şi, implicit, a celei de prăbuşire decât o face sectorul privat. Astfel, pentru mine, o soluţie care să ducă la un sistem economic unde resursele sunt angajate productiv şi într-un procent cât mai mare ar implica mai puţin stat atât în perioada de avânt cât şi în cea de prăbuşire.
Pentru mine, este clar că modul în care sistemul economic a funcţionat din 1936 şi până acum nu este corect, deoarece nu reprezintă realitatea. Este greu de crezut (să nu spun infantil) ca perioadele de exagerare să fie rezultatul deciziilor din sectorul privat, iar soluţia pentru perioada de prăbuşire să vină doar din partea statului. Acest model neagă contribuţia destabilizatoare a deciziilor statului la perioada de avânt, dar şi contribuţia stabilizatoare a pieţei şi a competiţiei atât la perioada de avânt cât şi la cea de prăbuşire.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...