Să ştii că poveştile nu vorbesc la început de drum şi nici nu tac la capătul lui, ci se liniştesc pe margine. Îşi trag sufletul la cântarea serii, în toate căsuţele cu ţiglă roşie, în care luminile sunt stinse pentru a nu pune în primejdie iubirea. Sunt cămine cuminţi cu muşcate în geam, mângâiate de farurile maşinilor călătoare şi grăbite. Iubesc casele mici din care fumul fuge pentru a face dragoste cu fumul casei vecine. Liniştea care-mi dă de veste că în paturile cu aşternuturi proaspete ce miros a lavandă, chiriaşii adorm în braţe. Ori că, licuricii fac de pază cu rândul pentru a afla primii când urmează a veni prunci pe lume. Iubesc acele case obişnuite cu larma de la soşea, la uşa cărora stau papucii munciţi în grădina, la uscat.

Pe întuneric, sunt toate păzite de mii şi mii de stele, care, din când în când se împrumută reciproc de şanse şi prind cabina unui ascensor, pentru a se face flacără în curtea nimănui. Iubesc odăile pe care nu le ţin minte şi lumina colorată a televizoarelor care aduă, la aceeaşi oră, aceeaşi familie. Şi gardurile şubrede din lemn prin care un căţel rămas fără os scoate botul umed în praful paşilor unui străin. Îmi plac acele adăposturi pe care le privesc trei secunde, să le văd măturate ca după o aventură amoroasă şi-apoi abandonate ca trestia nefolositoare. Iubesc casele vii şi colorate, acoperite de ierburi păroase şi înfloritoare. Le iubesc reduse la tăcere de zgomotul cărnos al lanului de grau, culcat şi încuiat în pământ de ploaie. Iubesc casele lângă care zăresc biciclete şi jucării ale copiilor. Casele cu bunici care au mâncat usturoi şi cizmelele de care se împiedică adierile de vară.

Iubesc oboseala lor şi păsările care visează cuiburi de lacrămioare ticluite pe lângă burlane. Iubesc oalele vechi în care se strânge apa stoarsă din nori şi basmalele care ziua întreagă ascund părul rar şi alb al bătrânelor cu şort. Iubesc coşurile de răchită în care se leagănă uscături şi mirosul vinului din damigene. Şi cheile puse în tocuri, chei care se zgâlţâie de un şiret şi servesc la nevoie. Iubesc muşuroaiele de oameni primitori, care-mi fac cu mâna în drum şi vizuinele în care nu pot pătrunde decât cu gândul revederii ce mă sapă în zeci de şanţuri ale bucuriei.

Iubesc băncuţele mute pe care cineva uită ceva. Sau poate doar acele seri albastre în care dau s-ajung în bârlogul personal, sălbăticindu-mă în refugiile de lângă partea carosabilă cu trafic intens. Pe lângă care, daca trec cu ochi inchişi, n-o să mai pot simţi consolarea, alinarea, mângâierea ce-mi mobilează sumar fiinţa uitată la semafor. Sunt doar o parte din poveştile de care mă îndrăgostesc din mers. Şi pe care le asemăn unor trecători pentru care pot face un singur lucru în această viaţă: Să zâmbesc de neuitat…