Când suntem mici, mamele noastre ne sărută tâmplele înainte de culcare. Ne sărută pe frunte de câte ori pot, îşi lipesc obsedant buzele calde de pielea capului, pe care o miros şi-o povestesc mai departe. Mamele noastre ne mângâie pe creştet când facem prostii pe care toţi ni le pedepsesc şi ne măsoară cu centimetrul şi pixul pe peretele din bucătărie până, evident, nu mai e important să ne raportăm la înălţime. Tot ele, printre oale, fierul încins şi cămăşi şifonate, printre schiţe şi facturi neplătite, printre obligaţii şi pretenţii, printre mănuşi şi farduri neatinse, ne pun palmele la ochi şi îi închid forţat când nu trebuie să vedem întâmplări de netrăit, chinuri imposibile ale celor care trăiesc. Guvernate de o grijă naturală născută din singura iubire care nu are comparaţie, ne mânjesc pomeţii de pieptul lor cald care miroase a piersică, a lapte, a magnolie îmbobocită, a zahăr vanilat şi îi dojenesc fără măsură pe cei care ne sperie, ne bântuie, ne insultă, ne ultragiază visele şi ne mâhnesc toţi fluturii gata să zboare din noi. Pentru că majori sau nu, suntem nişte coconi solizi în care se pârguiesc toate cele bune şi în care toate cele bune se strică atunci când le ţinem înăuntru pentru totdeauna.

Mamele noastre sunt ca un stick de memorie pentru toate isprăvile pe care le plângem cu nostalgie la 30 de ani şi divinitatea pământeană pe care o ascultăm şi mai mult când ne sfătuieşte blând să nu minţim, să nu furăm, să nu ucidem. Dar nu ştiu cum, cumva, poveţele şi alintările mamelor noastre nu mai au puteri magice şi când devenim mari şi locuim între pereţi de-a lungul cărora nu ne mai măsoară nimeni, ne trezim nişte răzgâiaţi pentru care ele, deşi nu poartă vina, cară povara. Se vede pe spinarea lor arcuită încă de când mânuiau hamurile cu noi. În egoismul nostru cotidian, în coconul din care răzbeau fluturi la lumină, ne sluţim şi desfătăm răul. Din nişte pui hrăniţi cu dragoste din creştet până în vârful tălpilor, din nişte copii ahtiaţi după sărutul mamei în colţul ochiului, rămân uneori stafii umane care uită că atunci când loveşti în cineva, te loveşti pe tine. Şi punem pistolul la tâmpla altora, la aceeaşi tâmplă care a fost sărutată de o mamă înnebunită că într-o zi poate nu va mai putea face asta.

Punem pistolul şi tragem fiindcă într-o lume care nu ne dă locul nostru, ne enervăm că ne pierdem rândul la coadă într-un magazin. Scoatem şi găurim cu gloanţe frunţile unor semeni la fel de rătăciţi în sistem ca noi. Punem pistolul la tâmplele colegilor de trafic şi fără milă, îi blestemăm fizic fiindcă au întârziat cu trei secunde după ce semaforul s-a făcut verde. Cu uşurinţa unor nebuni vegheaţi ca nişte bibelouri din cristal pe vremea când primeam făină de orez cu măr ras, lipim siguri pe noi ţeava rece a pistolului deţinut legal de dreptul la viaţă al celor din jur şi o descărcăm în ideea că dreptatea ne aparţine. Dar nu, nu e aşa. Dreptatea aparţine tuturor mamelor care deşi nu sunt eroine recunoscute, le ceream voie înainte să ţinem în mână un pistol de jucărie. Dreptatea aparţine celor care nu uită buzele mamelor pe pielea capului şi lacrimile fierbinţi pe obrajii femeilor care au pătimit nopţi întregi trezite de durerea pruncilor, în speranţa că vor înţelege de ce nu au voie mai târziu să rănească.

Dreptatea e aceea când înainte să dai o palmă cuiva, îţi aminteşti că lovind te loveşti pe tine. Dreptatea e aceea când renunţăm la arme oftând, când chiar de ne doboară toate şi ne pierdem răbdările, nu tragem focuri în coconii altora în care abia se deschid fluturi. Dreptatea e atunci când retragi pistolul de la tâmpla lui, de la tâmpla ta ca să alergi cu un buchet de flori la o Doamnă, pentru anii în care te-a învăţat că e păcat să ucizi tot ce a sărutat o mamă împătimită înainte de culcare…