Suflă şi tu. Pentru că cea mai bună magie nu provine dintr-o baghetă, ci din inimă. Suflă şi tu pentru că nu are nimic să dăm tot, când ne putem veşnic împrumuta la noi. Suflă şi tu şi chiar dacă nu o să treacă, există cineva care într-o lume mare îţi va iubi semnul. Suflă şi tu acolo unde ustură mai tare, pentru că cei răniţi ştiu că întotdeauna dintr-o tulpină ciopârţită cresc lăstari. Suflă şi tu, pentru că nu avem gură doar să strigăm după ajutor, ci şi pentru a săruta zgârieturi mai mici sau mai mari scăpate din săbii umane. Suflă şi tu, pentru că în viaţă nu ai înţeles greul când sufli în iaurt, ci când îţi reverşi până la ameţeală aburul rece din tine peste julitura copilului tău, împiedicat pe asfalt. Suflă şi tu, fiindcă nu există câte o mamă pentru fiecare oraş în care călătoreşti şi pentru că sunt atâţia cei care au nevoie să le înteţim flacăra. Suflă şi tu cu îndrăzneala ce se cuvine unui medic salvator, pentru că nu e dezonorant să-i poleim cu alinare pe cei mai ruşinoşi care fug cum pot de la locul accidentului. Suflă şi tu, pentru că există un milion de feluri de a şopti cât putem să iubim. Suflă şi tu, pentru că din copilărie ştim că cel mai tare doare când nu are cine să sufle. Suflă şi tu peste mâini cărnoase băşicate de muncă. Suflă şi tu pentru fiecare om care la ora asta trage un fum în el. Suflă şi tu pentru că dacă nu-i ceva ce omoară pe loc, avem acea şansă de a deveni persoanele fără care alţii nu răsuflă. Suflă şi tu peste un chin vecin şi, chiar dacă nu va fi bine imediat, orice străduinţă e un leac pentru suferinţă. Suflă şi tu cu zbatere peste trădări şi peste creştetul unui căpşor cu gânduri negre. Suflă şi tu cu încredere peste amărăciunea celor care umblă goi, fiindcă nu au bani de pansamente şi suflă tot mai tare, dar cu politeţe peste întristarea apăsătoare a celor care au două mâini, două picioare şi jumătăţi rătăcite. Suflă şi tu peste umărul bătătorit al cuiva, dar nu ca şi când ai ofta, ci ca şi când te-ai împăca cu un pantof incomod în mişcare. Suflă şi tu să se ducă praful de pe cei împovăraţi să stea departe de noi, suflă ca atunci când ne împăcăm cu o idee ce nu ne aparţine. Suflă şi tu, pentru că oricât am creşte, suntem nişte copii care râd ca să nu plângă. Suflă şi tu pentru că sunt aşa multe momente în care lucrurile nu vin de la sine, ci din grija pe care o conturăm ca pe acel singur drum care duce spre oraş. Suflă şi tu pentru că dăm de întâmplări care nu pot fi asemănate cu nimic şi pentru că suntem un corp de case care pot rezista unei perechi de palme. Suflă ca şi când sufli peste genunchiul prietenului tău din copilărie, trântit la fotbal, suflă ca şi când ţi-ai pune toată vâna ta în podul palmei unei fetiţe pe care pisica a nedreptăţit-o. Suflă şi tu peste cei care se lovesc cu capul de pragul de sus şi peste un obrăjor plesnit doar pentru că, din greşeală, s-a nimerit acolo. Suflă şi tu pentru că chiar sunt trecătoare toate şi le putem sorta, după ce ne izbim de ele. Suflă şi tu, pentru că tot ce se distruge cu brutalitate, renaşte cu dragoste. Suflă şi tu pentru că ne înmulţim cicatricele fără să vrem, dar poate tocmai de aia suntem speciali, incomparabili. Suflă şi tu aşa cum ai sufla peste o lumânare lăsată în tort, suflă cu nădejdea unei victime peste rănile unei calomnii care se închid, dar îţi sar în ochi. Suflă fiindcă până să sufle Dumnezeu, tu eşti cel mai aproape. Suflă şi tu, indiferent câţi alţii ţi-au suflat zâmbetul până acum. Suflă şi tu şi mistuie patimi pe care nu le spunem niciodată. Suflă şi tu ca un vânt blând care duce zăpada către toţi cei care o aşteaptă. Suflă şi tu şi să nu-ţi pese că pieri odată cu suflarea ta. Fiindcă abia atunci când suflăm şi suflăm şi nu ne dăm învinşi, realizăm că cei peste care ne-am revărsat sunt motivul pentru care putem şi vrem să respirăm. Să nu puneţi niciodată mâna peste gura cuiva. Decât dacă vreţi o clipă de linişte în care să mulţumiţi pentru cât de mari aţi crescut in ciuda faptului că toate tăieturile suflate şi pupate păreau ca atunci să vă lase uite-atât de mici…