În zilele noastre, lumea cocoţată pe un vârf de bogăţie are tendinţa să facă un review şi să povestească tuturor cum a făcut ea primul milion. Sau ce s-a ales de el. Toţi sunt preocupaţi în jurul meu să-şi numere inelele de la mână, maşinile din parcare, cheile de la apartamente şi hainele de fiţe. Sunt preocupaţi să toace mondenităţi şi petreceri şi nepotriviri din peisaje. Pentru că de multe ori, pentru ei, nefericirea altora sau prostia în masă generează satisfacţie. Una bolnavă aş zice. Dincolo de un haos în care toţi am vrea să sclipim, dar ne eclipsăm unii pe alţii, dincolo de o junglă în care toţi vor să fie lei, deşi au blană de hienă, eu am strâns azi 100 de motive, pentru care nişte ziarişti simpli au găsit 100 de modalităţi de a aduce cititorilor 100 de numere.
Le-aş spune celor care nu ştiu că nu e deloc uşor. Pentru că presa nu e ieftină, pentru că orgoliile sunt mari, pentru că piedicile sunt multe, pentru că amatorii se cred profesionişti, pentru că tentaţiile nu lipsesc. Le-aş spune că pentru 100 asta pe care Săptămâna în Oltenia o aniversează, nişte oameni au plecat mult de la casele lor, au pus cariera pe primul loc, au investit timp şi energie în încrederea celor care citesc, au documentat vieţile semenilor, mai mult decât au avut vreme să-şi rescrie propriile vieţi, evident încurcate. Le-aş spune că au scris din încăperi înguste, sub presiunea orelor şi a editorilor, că au stat în ploi, frig şi ninsori şi au suportat adesea ifosele unor parveniţi politici, care, atunci când vor să simtă că sunt mărinimoşi, îşi vând imaginea lunar. Fericiţi sunt acei gazetari care au răspuns cu NU. Le-aş spune că uneori au picat calculatoarele, reţelele, au fost pene de curent şi de idei. Le-aş spune că uneori au plâns pe propriile campanii şi materiale, că au tras cu dinţii ca neajunsurile să nu împiedice apariţia ziarului pe o piaţă sufocată, murdară, saturată. Acum un an când au avut nevoie de mine, am păşit cu rezerve, că n-o să mă descurc, că nu-i uşor să coordonezi, că întâlneşti firi diferite şi caractere deloc compatibile.
Am crezut că trebuie să le pot pe toate singură şi nu a fost cazul. Le-aş spune celor care nu ştiu că după atâta scris pleci acasă şubred emoţional şi deranjat fizic, dar că nimic nu se compară cu numele tău lângă un titlu maxim de adevărat. Le-aş spune că nu e nimic protocolar într-o luptă cu propriile convingeri şi interesele celor care se vor vedete, dar se ridică pe cadavre şi minciuni. Le-aş spune că ştim multe, multe pe care nu le spunem decât când vom vrea. Le-aş spune că oamenii ăştia care sunt colegii mei au scos o sută independentă. Şi când au avut momente mai bune şi momente mai grele.
Mi-a plăcut întotdeauna echilibrul şi corectitudinea. Şi ca oricare, încerc să mi le însuşesc. De aceea, la prima sută, mă simt datoare să mulţumesc celor care încă sunt aici, celor care au ales să plece, celor care nu au crezut suficient şi celor care vor să înceapă de mâine. Fiecare a avut rolul său. Mulţumesc colectivului care a rămas acelaşi faţă de mine când am renunţat la presă şi mi-a propus să fiu un invitat permanent care să arunce câte un editorial simplu, în pagina 2. Şi mulţumesc celor care au insistat să nu mă opresc, pentru că în ciuda a ceea ce pare, putem fi înlocuiţi, dar fără ca cineva să ne ia locul cu adevărat. Am făcut prima sută. Şi suta asta e un teanc de hârtie colorată. Valoroasă.
Pentru că n-a avut de-a face cu trucuri şi nu s-a născut dintr-o obligaţie ori un compromis. Pentru că n-a jefuit pe nimeni să ajungă un brand. Pentru că nu a călcat pe nimeni în picioare ca să pară de înaltă clasă. E un teanc în care zac mii de ore lucrate, milioane de litere tipărite, sute de portrete şi un mare adevăr. Acela că presa, înainte de toate e un act de curaj.
