Lumea n-a fost clădită pentru a-ţi servi universul. Poate ca doar, din când în când, să facă dragoste cu cosmosul ideilor tale. Şi, poate ca, atunci când e nervoasă, să radieze tot ce ai pus pe cer ca să-ţi pară o imensitate. Lumea n-a fost clădită nici să explodeze, când tu, un simplu om, te petreci o singură dată într-un plan numit viaţă. Dar da, lumea se prăbuşeşte împreună cu tine sau deasupra ta, când, lipsită de rafinament şi cultură, nu vrea nimic mai mult decât o confruntare. Iar dacă vreodată ţi-a părut una nouă, cu chip veşnic şi fără preţ, te-ai înşelat, m-am înşelat şi eu, fiindcă lumea nu e decât un pământ locuit de om. Un om care, înainte de a nu mai fi, are două sensuri: acela de lumină şi acela de bec. Suntem lumini când ne răspândim la fel şi atunci când se face ziuă. Suntem lumini şi atunci când ne desfacem ca văzduhul după ploaie. Şi suntem lumini când ne revărsăm pentru a descurca destinele şi rămânem aşa, ca o deşteptare a minţii, ca o zbatere a inimii. Dar suntem şi ca nişte becuri. Plăpânzi ca perele de sticlă, înfiletaţi, încinşi, înlocuiţi, mai puternici sau mai slabi.

Suntem şi ne stingem, ardem şi ne ardem. Indiferent că uneori e atâta nevoie de noi, în înflăcărarea noastră ne simţim adesea ca o jenă financiară. Într-un final, oricât de luminoşi am fi şi oricât am dura, se întâmplă să devenim epitetele unor nenorociri. Şi-atunci, deşi sărăciţi de răspunsuri, ne întrebăm: Cum să sperăm? În lipsa unui manual de utilizare al cumpenelor şi de explicare a tributurilor, suntem când concesii spirituale, când provinciile împăraţilor. Aşa sau altfel, învăţăm. Învăţăm să sperăm că mingiile pe care le aruncăm se întorc întotdeauna la noi şi nu sparg niciun geam. Sperăm că din fundul unei reşedinţe, oricât de încuiată ar fi, acel cineva ne va căuta, pentru ca, din nou, să nu-i facem faţă. Sperăm, fără milă de noi, că tot ce se sfârşeşte poate reîncepe, doar că pe alt versant. Sperăm că putem răbda până când om zări vreo deschizătură într-un gard, care, în locul nostru se va adresa după ajutor. Sperăm uneori până devenim ficţiuni că există cineva care se va îndura să ne potcovească pentru a mai pătimi puţină iubire. Sperăm să ne păstrăm privirea ca cea de pe icoana copilăriei şi să facem minuni într-o banală gospodărie căreia îi lipseşte plugul şi recolta ce seamănă cu fătul din pântece.

Sperăm şi murim făcând asta în faţa înşelăciunilor, în faţa semnelor rele, în faţa propriilor slăbiciuni, în faţa copiilor şi în spatele uşilor. Sperăm ca şi când am mai putea, sperăm ca nişte lumini naturale, sperăm ca nişte becuri, sperăm cu un lux nebun, extraordinar şi groaznic în acelaşi timp. Sperăm ca şi când speranţa nu e o boală mintală, ca şi când ne terminăm cu ea, sperăm zvăpăiaţi. Şi când se termină ea şi când nu ne terminăm noi, ne întrebăm vioi cât zece becuri aprinse dintr-o bătaie, cum oare am făcut, cum oare am sperat, cum oare mai suntem, cum oare vom spera din nou. Şi o luăm de la capăt pentru a ne reocupa golurile, o luăm de la capăt topind acadele pe stradă şi uitându-ne cum ne stă părul în vitrine. O luăm de la capăt prin ploi reci, fără acoperire, o luăm de la capăt în frig şi dezbrăcaţi, o luăm de capăt periculos şi dedicaţi. O luăm de la capăt pentru că, din fericire, există persoane care ne plătesc facturile sufletului şi ne repornesc. O luăm de la capăt, pentru că nu suntem imuni recuceririlor, pentru că avem destul material pământesc şi trupesc să ne retransmitem verticali şi fără puncte de reper adevărului cumsecade. O luăm de la capăt, pentru că nu suntem atât de orbi încât să nu vedem că nimeni nu poate zbura cu o singură aripă. O luăm de capăt şi nu o singură dată şi atunci când, în mod legitim, nu rămânem cu nimic, când destinul ne împuterniceşte să ne socotim prezenţi. O luăm de la capăt pentru că, deşi, uneori, nimeni nu ne mai primeşte înapoi ca pe o prioritate, sunt atâţia oameni care ne vor ca pe-o tradiţie în viaţa lor.