Ne trezim în unele dimineţi pentru brioşe. Pentru promisiuni la fel de dulci, pe care le mâncăm cu poftă pentru liniştea zilei. Ne trezim pentru că avem nevoie de zahăr sau de mierea celui care, pe neaşteptate se lipeşte de noi. Din brioşe muşcăm când unul, când altul sau ne facem în ciudă. Le dăm sensul iubirii şi ne schimbăm drumul pentru vitrina în care se află. Ca şi pe cel iubit, le luăm acasă, le privim cu nesaţ, le devorăm, le ţinem minte gustul şi le dorim din nou. Cu ele aşteptăm să se măture toamna de frunze, să ne ningă prima oară, să ni se facă dor de ducă şi dor de somn la cald. Cu ele ne-am mânjit de frişcă la gură şi datorită lor ne-am zâmbit aşa cum un sărac zambeşte unei felii de pâine. Dar, cumva, brioşele, fie ele cu ciocolată, cu fructe, cu frişcă sau cafea, nu mai pot fi de ajuns. Şi rămân pe carton ca jumătatea ta de suflet, în timp ce cealaltă jumătate e dată spre adopţie şi pierdută pe drum. Se usucă până într-o altă dimineaţă şi se fac urâte precum partea ta bună pe care ai descoperit-o într-un corp rău. Parcă sunt mai amare ori se acresc. Şi în niciun caz nu mai seamănă cu vreun tort al iubirii, în care înfigi un centimetru de lumânare pentru a face lumină pe drumul fericirii. Am cumparat brioşe şi am dormit lângă ele. Pe unele le-am păstrat, pe altele le-am dăruit, pe altele le-am făcut cu mâinile noastre. Ca sufletul tăiat felii cu vreun cuţit murdar care nu ştie cum să se întregească pentru a merge mai departe, am cerut mai multe brioşe decât aveau. Ne-am murdărit pe degete, fiind siguri că cineva e cu un şerveţel lângă noi, le-am vrut pe toate şi le-am avut. Când cel cu care ai împărţit jumătate de tine, jumătate de brioşă, s-a făcut unul cu lumea şi lumea invizibilă, s-au trezit şi dimineţile singure. Au stat cu coatele pe genunchi şi au oftat, au ascultat clinchetul clopoţeilor de la uşa cofetăriei, s-au uitat lung după alţii care iau la pachet brioşe. Au aşteptat răspunsuri, au pus tot atâtea întrebări şi şi-au amintit că nimic nu durează la nesfârşit. Că ne găsim între noi, ne sugrumăm, ne îmbolnăvim reciproc, ne simplificăm complicându-ne, ne readucem şi apoi, subit, ne depăşim pe stradă, fiecare spre altă întâlnire. Ne rugăm să ne asculte, chiar dacă ne justificăm în locuri nepotrivite. Ne amintim cum era să ne facem noi casă, rost de o viaţă şi cum toţi fluturii s-au speriat dintr-o dată şi, într-o zi, au zburat la o adresă necunoscută să împlinească alte vise. Şi uite aşa, deschizi ochii în alţi noi zori cu gleznele scârţâind şi cu încheieturile tremurânde. Aşteptând o oră, două, să fie totul pus înapoi la locul lui, să nu fie necesar să înfrunţi liniştea nevindecat, împărţit şi fără propriul set de reguli. Ştiu că toţi îţi spun la fel. Că unii vin şi alţii pleacă. Că mereu în urmă rămâne ceva. Că nimeni nu poate şterge ceea ce doar tu păstrezi. Şi mai ştiu că nu e uşor. Că lupta dintre vanităţi te poate lăsa cu handicap. Dar, Slavă Domnului, cofetăriile nu se închid niciodată. Şi, cândva, vor lăsa din nou uşile deschise şi prăjiturile la vedere. Iar când vom înţelege că tot ceea am putea fi nu ar trebui să fie în cel de lângă noi, vom ridica privirea. Habar n-am dacă s-o face primavară până atunci sau dacă abia la toamna următoare vom reînvăţa să mergem. Cred doar că iubirile, reci sau blânde, nu ştiu să moară. Şi că într-o dimineaţă vom mânca din nou brioşe. Zâmbind. Pentru tot ce a fost mai frumos. Şi pentru nimicurile acelea sfinte ce rămân singurul adevăr dintr-o mare brioşă mincinoasă.