Mi-am asumat intotdeauna scrierile mele. Mai ales cand le-am gandit pentru a-mi exprima gandurile bune fata de oameni pe care, dintr-un prost si comun obicei, ii apreciem atunci cand e prea tarziu sa se mai bucure. Am ales sa-i scriu lui Dandin. Pentru ca m-am obisnuit cu el. Cu ce are el de spus. Cu zbaterea sa dintre randuri. Cu codurile sale, cu ironia sa fina. Cu potrivirea dintre ideile lui.
Dandin ma stie de cand eram pustoaica si veneam in tenesi la serviciu. Ba chiar am stat o vreme suparata pe el. Pentru ca, odata, cand mi-a fost sef, m-a pus sa mut scaune si sa sterg praful, in loc sa ma puna la scris. M-a revoltat pentru ca asa serios, dar bland cum este el, nu mi-a explicat cum praful ala avea sa ma ambitioneze sa avansez in cariera si nici ce rol are rabdarea in mutatul scaunelor. Mi-a trecut dupa ani. Am luat o pauza de el si am fost ocupata sa cresc. Dar intre mine si Dandin a fost la mijloc arta. Exact ca un superglue de calitate. L-am redescoperit, l-am reanalizat, l-am recitit, l-am reactualizat in minte si suflet. Numele meu a sezut langa al sau. Am impartit o buna perioada aceeasi pagina doi de tipar. Si-a fost bine.
Dandin si poza sa enervanta nu au umplut doar spatiul unui ziar aflat la prima tinerete. Au umplut spatiul acela jurnalistic in care multi nu mai cred sau pe care zeci de colegi compromisi il pateaza. L-a umplut prin calitate si frumusete simpla, prin raspunsuri pe care ne e frica sa ni le dam, prin intrebari la care cineva e obligat sa raspunda. Dandin ar putea sa-mi fie tata. L-am simtit mereu cu ochii pe mine. La fel cum i-am simtit si umorul acela destept care te ajuta sa razi, dar niciodata cu gura pana la urechi.
Dandin are clasa. Si sincer, nu ma intereseaza daca altii se simt ofensati, asezandu-i la baza piramidei. Ii scriu lui Dandin pentru ca el a ales sa se opreasca. Poate s-o supara. Si pe mine m-au certat altii cand m-am oprit. I-am simtit dezamagirea si punctul pus ferm. Mai stiu ca vrea sa adune toate titlurile si sa faca o colectie. Daca vede ce-i scriu, sigur va intelege, pentru ca e un soi de incurajare sau, cum ar spune doamna dentist…”un andreism convingator”. Dandin, nu mai sunt furioasa pentru scaunele alea. Sa stii ca am scris mult si multe de atunci, mi-am potolit setea cumva. Iti daruiesc povestioara asta, pentru ca, in curand, eu sper sa te intorci. Suntem prea putini asa, ca sa ne pierdem. In renasterea asta a presei e nevoie de un varf tocit care sa stie sa redeseneze radacini mai infipte si mai puternice. Un pic mai mult din seva e si la tine. Te rog sa fii punctual. Pagina doi e un fel de casa care te asteapta, mie nu-mi place sa-mi fie dor, si-apoi, nu poti sa te duci ca furtuna si sa ma enervezi tocmai cand, in sfarsit, am reusit sa pronunt fara probleme celebrul „şapăidapăicum!”…
