Opinii

 

Fenomenul cultural Ioan Barbu este atât de mare, încât locuitorii oraşului de sub Capela, uneori, poartă bastoane cu sclipici pentru a se feri de exorcizare… culturală

Ioan Barbu, scriitor, publicist, reporter, locuieşte în oraşul de sub Capela, pe care, locuindu-l, îl înnobilează. Este un ambasador al culturii române pe meridiane imaginare (ca scriitor), geografice (reporter al ortodoxiei), imaginale (cu drumul spre credinţă).

Despre istoria autentică se spune că este aceea în care şi pietrele vorbesc, sau, mai ales, pietrele vorbesc.
Cunoscând personalităţi, religioase şi culturale, din Europa până în America, Ioan Barbu le-a cunoscut, probabil, şi în modalitatea lor de existentă, neintelectualizată, cum ar spune Hermann Keyserling, focalizate asupra fiinţei proprii, nereflexive şi necenzurate.

A aflat multe şi un om la experienţa dumnealui le-a setat din informaţie în formaţie, din sfinţenia gândului în retorica politicii culturale.

Retorica politicii ar trebui să asimileze sfinţenia gândului în general, precum structura de adâncime. În particular, lucrurile se complică. Altfel spus, sentimentul naţional nu se negociază, naţiunea desfăşurându-se între cer şi pământ, cum spunea Nae Ionescu, dar istoria se desfăşoară în cadrele raţionalităţii, într-o paradigmă a normalităţii mult mai complexe.

Criticul literar Radu Voncu mărturiseşte că scrie cu “umanitate”, într-un interviu cu Daniel Cristea Enache. Aşa scrie şi Ioan Barbu, cu umanitate, sau, poate, cu umanism, cu auroralitate. Dacă prietenii au totul în comun, cum îl parafrazează Radu Voncu pe Platon, aşa şi Ioan Barbu a împărţit întotdeauna, cele văzute sau nevăzute cu cei apropiaţi. Dar, un om bun fiind, a gândit, poate, aşa: dragostea mea pentru voi va transforma răul din lume încât ne vom întâlni cu toţii în rai. O formă de synoikism spre apocatastază. Pentru existenţa sa, Ioan Barbu ar putea rosti: Nu ştiu alţii cum şi-au păstrat existenţa, eu mi-am salvat-o prin prieteni. Prietenia, probabil, în acest context, nu este o formă de luciditate. Ca şi raiul, de altfel, tot într-o astfel de viziune.
Ambasador al Ortodoxiei, Ioan Barbu este ambasadorul Ortodoxiei invizibile, aceea din sufletele noastre, nu cea pe care o vedem adesea. Aceea din sufletele tinerilor români, care, cu ultimul ban, merg să viziteze mormintele lui Tristan Tzara şi Emil Cioran.

Generaţia de jurnalişti a lui Ioan Barbu s-a format pe drumul care duce spre Complexul Energetic de la Voineasa. Acolo s-au creat legende, o vârstă mitică, concretizată în hidrocentralele de poveste. Eroii de atunci sunt la amurgul de acum. Povestea nespusă a lui Ioan Barbu ar fi dacă omul este cel mai neaşezat animal, cum îl prezentam. O naţiune are nevoie de astfel de mituri (hidrocentralele) pentru iluziile care compensează neîmplinirile cotidiene. Iluzia este productivă, utopia este tragică. Omul luminos care este Ioan Barbu, în cărţile sale, în viaţă, a propus discursul iluziei ca modalitate de existenţă. Tragicul utopiei nici nu-l provoacă, nici nu-l atinge. La simpozioanele lui Ioan Barbu (“Rotonda plopilor aprinşi”) participă sincronişti şi protoconişti sub privirea metabolizantă a organizatorului, genialul George Astalos, povestind un meci de fotbal, neluându-l în seamă pe Mihai Cimpoi, critic şi istoric literar de excepţie. Totuşi, au existat aici ca o modalitate de comunicare.
Fenomenul cultural Ioan Barbu este atât de mare încât este de mirare că există, în oraşul de sub Capela, unde, locuitorii s-au obişnuit uneori să poarte bastoane cu sclipici pentru a se feri de exorcizare… culturală.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

18.08.2013 - 10:54Barbu de la km 7:Cati bani ai luat de la Sorin, puiul de boier? Bea repede un sptotz, sa-i piara gustul.

Pagina 1 din 1 (1 comentarii din 1)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...