Lăsăm dezinteresul să capete o crustă, în loc să căutăm minunăţia umană pe sub piele. Ne plac ţesuturile moi, deşi le îngrijim dur. Ne scufundăm instinctele în smoală şi uităm că, de fapt, avem nevoie de frumuseţe, nu de perfecţiune. Pentru că, în realitate, nimeni n-o vrea decât ca o scuză pentru lucrurile pe care nu le înţelegem, pe care le greşim, pe care le strâmbăm, pe care le distrugem şi pe care le pierdem. Deşi avem urechi şi auzim ce ni se cere, ne tăinuim vocea interioară, care în loc să răzbată, e pusă la muncă silnică, la ridicat ziduri. Facem palate urâte şi gri din vorbe răsucite care moleşesc, cu toate că, undeva, cumva, sperăm să existe cineva care să ne zărească atacaţi de nereuşite şi dezamăgiri şi să dea lovitura printr-o gaură cât toate zilele. Să le clatine, să le nimicească şi să se facă dimineaţă iară. Pentru că nimeni nu vrea în proprietate case uriaşe bântuite de stafiile momentelor bune înlănţuite între două lumi, o minte şi-o inimă.
Avem la noi cuvinte care schimbă naţiuni, dar nu suntem capabili să spunem cât iubim şi petrecem o viaţă în tăcere, de teamă să nu spunem ceva nepotrivit. Punem frână sunetelor dulci în vârful limbii şi nu ne întrebăm niciodată cum o să reuşim astfel să învăţăm toţi acelaşi cântec. Ştiu, pe sub glazura de vedete şi figuri publice, în spatele fiecărei străluciri, se află un băieţel sau o fetiţă care sopteşte „te rog, nu mă răni”. Ne trece o viaţă şi deşi a doua nu e de împrumut, nu apucăm să învăţăm că nu e o ruşine să fim diferiţi şi că, din fericire, avem destulă lumină în noi ca să învingem umbrele.
Ar trebui să învăţăm să nu ne fie dor de soare doar când afară plouă, să nu gonim pe drumuri doar când ne e dor de acasă, să nu ne amintim că suntem puternici doar după ce am căzut. Ar trebui să învăţăm că nu e bine să iubim doar după ce am pierdut, să nu încercăm să ieşim la suprafaţă doar după ce ne-am afundat. Ar trebui să învăţăm că a iubi pe cineva înseamnă să făptuieşti în virtutea a ceea ce simţi, nu să scrii despre cum ai vrea să fie. Ar trebui să învăţăm că nu cuvintele care schimbă naţiuni ne fac mai fericiţi, ci cazuri pe care le închidem pentru a deschide cauze. Ar trebui să învăţăm că e inutil să fim victime prin propriul accept, ci să născocim toate acele motive care spun că nu mai e suficient să ne zvârcolim în nişte aşternuturi în care s-a pierdut dragostea. Ar trebui să învăţăm cumva, chiar şi fără profesor, că timpul se dă pe un derdeluş de gheaţă şi că în loc să ne plângem ruinele sufleteşti cel mai bine e să ne ridicăm din nou şi din nou.
Poate înainte să ţinem discursuri înlăcrimate şi să sperăm că vom schimba naţiuni vom învăţa că nu lumea de afară are nevoie de încurajări, ci cei de aproape, cărora nu le-am spus vreodată „mulţumesc”, „îmi pare rău”, „te iubesc”, „vreau să o luăm de la capăt”.
