Am spus întotdeauna că oamenii sunt nişte proşti dacă luptă doar pentru fericire. Adevărata bătălie ar trebui să o dăm pentru a nu rămâne singuri cu ea. Am spus că nici miarele, nici faima urbană, nici palatele, nici mandatele şi nici gloria nu sunt lucruri capabile să ne transforme din oameni obişnuiţi în legende. Ci, în indivizi urcaţi condiţionat pe un podium şi, după caz, în nişte infractori mediatizaţi care uită că pe un pat de promisiuni nu te culci visând să le încalci. Am spus că adevăraţii regi nu sunt cei care tronează cocoţaţi pe un val. Adevăraţii lideri nu ascund în spate bărbaţi care vor să profite şi deşi s-au jurat să nu repete greşelile trecutului, devin trădători. Am spus întotdeauna că bogăţiile nu pot cumpăra clasa, dar da, ne pot infecta caracterul. Am spus că unde punem mâna rămâne întotdeauna o urmă şi că atunci când substituim legea cu tupeul, nici numele, nici renumele, nici neamul şi nici restul faptelor bune nu pot salva viitorul a ceea ce numim reputaţie. Am crezut întotdeauna că atunci când mii de oameni te aleg să fii tu în faţă, nu te poţi ca un şef de trib căruia-i pasă doar de propria colibă. Am crezut că atunci când greşeşti, nu pleci capul, pentru că nimeni nu ţi-l vrea tăiat.
Dar priveşti cu fruntea sus şi-ţi mărturiseşti păcatul. Am crezut şi încă mai cred că oamenii nu au nevoie de un lider împăunat care pledează nevinovat, deşi-şi plânge fapta pe drumul spre celulă. Am crezut că demnitatea nu e un protocol, ci soră cu conştiinţa. Am crezut că cei care merg la biserici şi se închină mai des decât mine, că cei care merg la sfinţiri şi se spovedesc mai des decât o fac eu nu sunt capabili să distrugă, să înşele. Dar, nu-i aşa, cumva, toţi avem nevoie de imagini fabricate, de poze emoţionante, de trucaje care să alcătuiască un make-up profesionist…
Am crezut că atunci când vorbim de Dumnezeu nu încercăm să-i luăm locul, crezând că orice asemănare ne scapă de pedepse. Şi-am mai crezut că atunci când dăm cu bâta în baltă, arătăm intenţia îndreptării, nu înfundarea adevărului deja evident. Am văzut că dincolo de gratii, nimeni nu e special. Toţi miros şosetele întinse pe frânghii, toţi dorm în paturi supraetajate, toţi folosesc aceeaşi toaletă şi toţi au regrete. Toţi au călcat în picioare încrederea cuiva, toţi au dezamăgit şi sunt dezamăgiţi, toţi aşteaptă vizite şi toţi sunt de fapt acei „Dumnezei” ajunşi „Rebuturi”. Unii speră la reabilitare, alţii se resemnează, dar aproape toţi au pierdut acea şansă.
Au îmbobocit toate florile în oraşul meu. S-a terminat şi cu şantierul. E vară şi lume multă pe străzile pe care alţi români le văd cochete, fără să le ştie preţul. Pe ici, pe acolo, se construieşte câte ceva. Dar am momente în care mă simt singură. Ca cetăţean. O simt a doua oară, o simt şi alţii, după ce, într-un fel, cel pe care l-am crezut cel mai deştept dintre noi ne-a părăsit precum unul căruia nu-i folosesc la nimic nici sute de diplome.
Am fost la puşcărie pentru a vedea cum arată un primar condamnat, acum mulţi ani. L-am privit în ochi. M-a privit şi el şi i-am văzut lacrimile. I-am văzut mutra marcată şi buzele muşcate de nervi. I-am văzut degetele care se aleargă şi nu se întrepătrund şi am înţeles că nici toţi banii din lume nu merită în schimb libertatea, familia, prietenii şi onoarea. L-am simţit totuşi susţinut de mulţimea citadină, l-am simţit popular şi iubit ca un copil care a luat bătaie fiindcă s-a jucat cu un alt copil rău.
De data asta mă simt doar singură. Pentru că fanii entuziasmaţi de altă dată doar scuipă pe jos grăbiţi şi evită subiectul, evită personajul. Nu mai au un idol, ci doar un substitut precar care, nici el nu ştie cum de l-a lovit „norocul”. Cred ca e minunat să ai bani. Pe care să-i faci cinstit. Pe care să-i duci acasă putând povesti despre ei. Dar cred că e oribil să te îngroape. Să îi produci oneros. Şi pe care să-i duci acasă purtând o vină şi o teamă. Cred că e cumplit să fii părăsit, dat fiind faptul că tu, ca un avar ţi-ai cumpărat propria cuşcă. N-am să mint. Stau şi mă gândesc: oare care dintre noi doi e mai singur în acest moment: eu, cea care a avut curajul să spere sau el, cel căruia îi vom reproşa toată viaţa acest moment de singurătate?
