Opinii

 

Cine mai pune de-un infarct

Părintele Ioan a plecat la ceruri. Era un model fericit şi/sau nefericit. Oamenii sunt persuadaţi, ca structura de adâncime, mai mult de modelele nefericite. Sunt mai aproape, poate, de condiţia omului şi de subliminalul firesc al fiecăruia. Părintele Ioan însă, preot fiind, propunea o dublă receptare: cel care oficiază liturghia şi omul alergând să-i îndeplinească sensurile.
A întemeiat o şcoală de rugăciune şi, în completare, esenţial adaos, o şcoala pentru copiii cu dizabilităţi. Fiecare copil este o teofanie, iar părintele Ioan, alături de colaboratorii săi, aşa îi şi trata, cu iubire, cu devotament. Iar “Cel Rău” şi-a spus: Ce-ar fi să-I provocăm un infarct? Nu-l putem închide la Aiudul anilor 50, sunt alte timpuri. Îl lăsăm să apese pedala acceleraţiei pentru a aproviziona cantina şcolii înfiinţate, pentru a găsi fonduri, pentru a ajunge la un bătrân care trebuie spovedit, îi setăm oboseala pentru a ajunge într-un stâlp, într-un accident.

Obiceiul nu este nou. S-a mai întâmplat şi lui Albert Camus, şi lui Mihail Sebastian. “Puntea diavolului”, cum îi spunea Denis de Rougemont, şi-a schimbat tehnicile manipulării. Părintele nu comunica precum în timpul acesta buimac: “Cu cât ne întâlnim mai uşor, cu atât comunicăm mai puţin.” El comunica prin ceremonialul rugăciunii, transfigurator. Propunea sensul şi nu semnificaţia. Ştia că nu posesiunea contează, ci bucuria imaginarului posesiunii. Colabora cu invizibilul ceea ce nu convenea celui Rău. Şi i-a programat un infarct.

Părintele a dispărut într-un infarct. Alerga să îndeplinească aserţiunea: casele simt pe pământ educaţia pentru cer. Era unul dintre cei care dorea să scoată educaţia din circuitul oralităţii. Educaţia este un pas spre credinţă. Oralitatea înseamnă lipsa principiilor. Nu putem spune mereu „ne iertăm, ne iertăm”. Trebuie să avem şi căinţă, îndoială asupra noastră (cum me ipso). Am putea sintetiza un studiu al profesorului universitar Daniel Barbu despre “Firea la români” în termenii următori: ”Ne iertăm/ ne iertăm/ Şi de mâine iar furăm” – K. Popper în „Societatea deschisă şi duşmanii ei” asta şi recomanda: să lăsăm cerul ca ultimă soluţie şi să decriptăm lumea (economică, socială) după cum reuşim… O face unul dintre discipolii săi străluciţi G. Söroş. Pentru credinţă (liturghie şi social) părintele Paul, ca altădată, în alţi parametri, actori precum Ştefan Iordache în spectacole de un bulversant catharsis au pus de-un infarct. Cine mai este atât de credincios încât să participe la izbăvirea lumii printr-un infarct… împlinit precum părintele Paul? Sau ca Ion Inculeţ?

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...