Opinii

 

Moda cu handicapaţi

Se poartă din nou handicapaţii. Pentru că aşa sunt modele. Revin. Surprinzătoare, reînnoite, scânteietoare. Ca minijupa. Ca topless. Fără ceva, adică. Ca reţetele de slăbit. Pentru un sezon sau mai mult. Moda cu handicapaţi n-a durat însă niciodată un întreg sezon, pe aici, pe la noi. Pare a fi numai în faza de testare, încă.

În cătunul unde m-am născut, trăia un singur handicapat. Şchiopul. Aşa îi spunea toată lumea şi acesta este singurul nume pe care i-l cunosc. Trecea pe stradă falnic, ţeapăn în şaua bicicletei, salutând cu o uşoară aplecare a capului pe femeile şi pe copiii ieşiţi la poarta casei. Pentru mine era un adevărat acrobat. Rotea pedalele bicicletei cu un singur picior, cel adevărat. Celălalt - o proteză de lemn - plutea ţeapăn de partea opusă, pregătit să-l sprijine la coborâre. Şchiopul era veteran de război, mare meşter în doage de butoi, pe care le cioplea în tinda casei lui sau într-o magazie de alături. Nu avea nevoie de ajutorul nimănui şi cred că a murit înainte de a fi umilit de viaţă. Nu mai eram acolo să-i ştiu sfârşitul, dar nimeni n-a mai făcut butoaie în satul acela după dispariţia lui. Şchiopul s-a născut înainte de apariţia radioului şi a murit fără să vadă un televizor adevărat. Mi-ar fi plăcut să-i ştiu părerea acum, când, pentru a nu ştiu câta oară în ultimii douăzeci de ani, se poartă din nou handicapaţii.

Moda cu handicapaţi a revenit aşadar în România. Pe nepusă masă, s-ar putea spune, deşi i-a surprins pe cei mai mulţi tocmai când li se rumenea friptura pe grătar. La propriu. Simultan cu deschiderea sezonului estival, exersat deocamdată prin ieşiri în aer liber, a răsărit de nicăieri moda cu handicapaţi.
Moda cu handicapaţi a mai fost pe la noi, imediat după revoluţie. Afişată atunci cu surprinderea cu care germanii mărturiseau după război că nu ştiau nimic despre lagărele de exterminare din vecinătate. La fel, mulţi dintre români s-au arătat total miraţi că aveam şi noi handicapaţii noştri, absenţi total din peisajul idilic al comunismului poleit. Cu aur, bineînţeles, care, conform chimiei metalelor preţioase, nu oxidează niciodată.

După acest prim test al acceptării, netrecut, fără îndoială, au urmat testele europene. Ne-am preocupat de normele teatrale ale rampelor de acces în clădiri şi în mijloace de transport, de locurile de parcare dedicate şoferilor cu dizabilităţi. Cu mult tam-tam, cu voturi unanime în Parlament, cu alocuţiuni lacrimogene şi câteva chitanţe pentru amendarea vreunui buticar nesupus. O modă care a durat foarte puţin, cât să pătrundem într-o combinaţie euro-atlantică, dacă îmi aduc aminte bine.

Un al treilea moment este legea publicată cu câteva zile înaintea acceptării României în Uniunea Europeană. O lege care obligă instituţiile şi firmele cu mai mult de cincizeci de angajaţi să contribuie cu bani la un fond naţional sau să angajeze handicapaţi la jumătate din contribuţii. O lege care a constituit un fond de evaziune, folosit şi acum pentru finanţări de campanii electorale sau pentru cumpărare de publicitate în mass-media. Ca să înţelegem de ce politicienii şi cei mai mulţi dintre ziarişti tac cu talent în această chestiune.
Moda cu handicapaţi nu se instalează în România decât pentru spoieli cu modernitate şi pentru noi oportunităţi de şmenuire a banilor publici. Pentru şpagă şi pentru salariile unor indivizi care plimbă, la câteva luni de zile, mii de oameni neputincioşi pentru a verifica dacă le-a crescut braţul amputat, ochiul lipsă, dacă le-a revenit auzul pierdut, văzul şi altele atâtea, de nepomenit. O scenă sinistră, de lagăr de exterminare, petrecută în vecinătatea fiecăruia dintre noi, de multe zeci de ani.

Nimic despre compasiune. Nimic despre şcoală, nimic despre biserică. Două instituţii plecate departe de realitatea imediată, în care convieţuim. Înţepenite în proiecte abstracte şi gata oricând să tacă cu pricepere la suferinţa umană. Pe care, altfel, îşi bazează autoritatea...

Eu, de căte ori aud că se poartă din nou handicapaţii la români, mi-l imaginez pe Şchiopul meu, trecând semeţ pe bicicleta sa, pe lângă terasa bodegii din sat, singurul loc unde el nu-şi întorcea capul să salute pe cineva. Este sub demnitatea lui de handicapat să sacrifice, pentru poporul de cheflii, zâmbetul său şiret, pe care îl poartă întotdeauna în colţul gurii. Ciotul piciorului amputat i-a fost bandajat de însăşi Regina României şi în tinda casei lui se sfătuieşte deseori cu bunul Dumnezeu.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...