Opinii

 

Unde dai şi unde crapă

Cel mai tânăr cititor al meu are aproape şapte ani. Este mai degrabă un ascultător. Nu unul foarte răbdător. Te întrerupe la fiecare cuvânt cu o nouă întrebare ca şi cum ai fi acolo numai pentru a-i răspunde la cele mai năstruşnice curiozităţi. Pentru el pierderea încrederii este cel mai devastator dintre sentimente. A aflat-o recent şi s-a învârtit toată săptămâna pe lângă mine, încercând să mă convingă să scriu despre tragedia lui. A reuşit, după cum se poate vedea.

Până de curând, educatoarea domnului despre care vorbesc aici era tot ceea ce se poate imagina în materie de călăuză pe această planetă. Agăţat de mâinile ei te puteai aventura oriunde, fără teamă de nimic. În bătăliile dintre bine şi rău, în mijlocul naturii dezlănţuite, în trecutul cel mai întunecat şi în viitorul cel mai îndepărtat. Pe trotuarul aglomerat din mijlocul oraşului, unde rişti la tot pasul să fii călcat în picioare, la trecerea de pietoni prin care vîjîie bolozii cefelor late, între blocurile populate de câinii vagabonzi, agresivi cu copiii de grădiniţă, în primul rând. Scutul de apărare pentru domnul meu, nu este nici american nici rusesc, ci român în toată puterea cuvântului. Educatoarea sa. Doamna, pe numele ei adevărat, după cum îmi atrage atenţia cititorul meu cel tânăr.

Îmi vorbeşte cu înflăcărare despre ea, trezindu-mi cele mai îndepărtate amintiri. Despre frumuseţea ei şi despre corectitudinea ei, despre vocea plăcută şi despre privirea blândă, de dincolo de lentilele ochelarilor. Despre răbdarea cu care ascultă, despre spiritul dreptăţii cu care intervine în conflictele războinice ale băieţilor şi în excesele orgolioase ale fetelor. Doamna nu poate fi niciodată nedreaptă, rea sau urâtă.

Privesc la copilul din faţa mea cu încântarea cu care admiri un om care face o descriere atât de generoasă unui alt om de pe această lume. Recunosc la el o calitate pe care puţini dintre noi reuşim să o păstrăm întreaga viaţă. Aprecierea apropiaţilor, aceea care dispare cu timpul lăsând loc unei ciudate plăceri de a sublinia numai defectele oamenilor sau, mai grav, de a minimiza calităţile lor până în puctul unde ele par a fi doar nişte fapte de nimic. Domnişorul din faţa mea nu ştie că domnul cel mare, cel aflat în fruntea ţării căreia îi suntem cetăţeni, a spus despre o singură fiinţă că ar fi de-a dreptul perfectă: el însuşi, după cum vă mai amintiţi.

Dar cum şi-a pierdut încrederea cititorul meu cel tânăr în educatoarea sa, sinonimă cu perfecţiunea? Mă aştept să-mi relateze o nedreptate, ceva, un conflict cu părinţii săi, cu bunicii. Nicidecum. O minciună publică, o scenă intimă, de nepovestit. Eu am printre amintiri îmbrăţişarea şi sărutul înfocat al unei doamne cu un domn în cancelaria mică, de lângă clasa în care învăţam alfabetul. Nici chiar aşa, mă apostrofează micul cititor.

Mie mi se trage de la televizor, îmi mărturiseşte el şoptit. De la publicitate, adaugă apoi, salvându-mă de direcţia talk-show-urilor politice, pe care pornisem în mod reflex. De la Corega. De la adezivul pentru proteze dentare, ca să fie mai clar. Şi tace cum a văzut că fac oamenii mari, pentru a spori tensiunea şi pentru a sublinia gravitatea subiectului.
Vizionăm împreună clipul cu pricina pe mai multe canale de televiziune. Clipul Corega îi arată o educatoare care îşi fixează proteza dentară cu adeziv. Doamna nu s-a spălat pe dinţi şi şi-a pierdut dantura, se poate înţelege de aici. De câteva săptămâni, tânărul meu cititor priveşte fix gura educatoarei lui şi nu mai crede o iotă din sfaturile şi îndemnurile acesteia la păstrarea sănătăţii dentare. Zâna cititorului meu îi apare acum în chip de Baba Cloanţa, cu resturi de mâncare între dinţi (citat din clip). Încrederea lui necondiţionată, fascinaţia şi siguranţa descoperite în personajul de basm interpretat de Doamna sa, sunt tot atâtea dovezi ale miciunii şi ale demagogiei. Primele din viaţa lui. Nu ultimele şi nici singurele, după cum ştim.

M-am ocupat mult timp de campanii de comunicare comercială. Am participat la analize de piaţă, de psihologie a consumatorului, de calitate a produselor. Din această experienţă, ştiu că în subteranele mesajelor promoţionale se pot ascunde nu numai mesajele subliminale, ci şi mesajele contraproductive, adverse, perdante. Povestea aceasta cu Corega poate fi un exemplu şcoală despre, cum zice Murphy: dacă nimic nu te obligă să faci ceva, e obligatoriu să nu faci acel ceva! Nu-ţi trebuie decât primele două grupe de grădiniţă ca să te alegi cu această înţelepciune. Şi o Doamnă care să riposteze la prezentarea sa în faţa copiilor, în chip de Muma Pădurii. Derutând şi neliniştind pe cel mai tânăr dintre cititorii mei.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...