Opinii

 

Dinspre Lambada spre Gangnam Style

Am spus-o şi în alt loc în această serie de articole: nu sunt un cunoscător al muzicii. Nici al celei de bună calitate, nici al celei de proastă calitate. Mă expun muzicii cu plăcere, lăsându-mă înduioşat ori înflăcărat, după caz. Dar cu câte alte provocări ale vieţii nu facem la fel?

Cam aşa am ascultat Lambada, în chiar zilele Revoluţiei de la 1989. Nu-mi mai amintesc dacă pe finalul anului, sau în primele luni ale anului următor. După mai bine de douăzeci de ani de marşuri funebre, difuzate la fiecare plecare în neant a unui lider comunist de aiurea, de marşuri glorificatoare şi de romanţe mioritice, a sosit Lambada. Nu ştiu dacă Lambada a fost oferită la pachet cu scenariul revoluţiei de atunci, dar acest cântec şi-a făcut treaba acolo unde nici gloanţele, nici conceptele filosofice nu puteau ajunge. Cu ritmurile sale sud-americane şi dansul însoţitor, insinuant şi minijupat, Lambada a produs adevărata deşteptare a simţutilor la români.

Deşteaptă-te, române!, uitat pentru mai bine de o sută de ani, a revenit ceva mai târziu şi nu şi-a depăşit niciodată condiţia sa oficială, de imn naţional.

Lambada are însă contribuţia sa stilistică şi la politica făcută în România acelor ani. O politică la fel de legănată, ca dansul din film, bine ritmată, mimând sentimente în căutarea unei rezerve de timp pentru decizii amânate la nesfârşit. O scenetă de plajă exotică, cu promisiuni de viaţă uşoară, mutată de la o generaţie la alta, cum bine se poate revedea şi în clipul muzical şi în declaraţiile potentaţilor vremii. Am reţinut dintre declaraţii pe cea care promitea modelul suedez. O asistenţă socială generalizată, foarte aproape de promisiunile comunismului. O Lambada, cum spuneam. Comunismul nu şi-a construit însă niciodată economia cu care să danseze Lambada asistenţei sociale promise. Post-comunismul românesc a împărţit economia moştenită, cărămidă cu cărămidă, plătind nemunca, în toate formele ei. Ca să înţelegem de unde au apărut... manelele, o continuare firească a modelului politico-muzical sud-american.

Lovitura de stil, dată de rap-eri la finalul mileniului doi, nu este dintre cele glorioase. Peste spiritul anecdotic din muzica şi politica lor, la trecerea dintre milenii, a sosit Oda Bucuriei de la Uniunea Europeană, greu de desluşit până în zilele noastre, în toate armoniile ei. Ceea ce place urechilor educate ale melomanilor europeni poate zgâria foarte rău timpanele care lăcrimează numai la manele autohtone.

Gangnam Style în politica românească a apărut înaintea piesei muzicale cu acest titlu. Cam prin 2009. Pentru cei mai puţin informaţi – Gangnam Style este un hit al anului 2012, cu originea în Coreea de Sud. S-a instalat foarte rapid în fruntea topurilor mondiale, fiind dansat în multe dintre pieţele lumii, de mari mulţimi de tineri. Coregrafic, clipul video sugerează în mod repetat mişcarea călăreţului pe cal. Este exact imaginea care mi-a rămas de la guvernarea de criză care a avut loc în România ultimilor ani. Aceea a unui călăreţ amuzat de poziţia călare în care s-a trezit, dar total nepăsător la suferinţele calului de sub şa. Gangnam Style-ul guvernamental românesc a avut mulţi şi fanatici dansatori în toate instituţiile de stat. Unde mai fredonează şi acum balada călăreţului fără cap.

O singură dată, la aniversarea personajului istoric cu care suntem încă contemporani, s-a putut asculta şi Imnul regal al României. Pe o frecvenţă greu de găsit pe scala auditivă a unei populaţii cultivată de nicăieri până nicăieri, în această chestiune.

Mărturisesc că nu pot desluşi muzica pe care o cântă politicienii români în acest moment. Oficial, este una a prieteniei şi a coabitării. Cu accente ce evocă spiritul manelist al despărţirilor fără regret şi al trădărilor în amor. Întrerupte de scurte perioade ale acordării instrumentelor. Murmurul acordajului îmi crează iluzia că m-aş afla într-o sală de concerte în care se poate interpreta la un moment dat şi bietul Beethoven. Nu o simfonie întreagă, ci una-două măsuri din Oda Bucuriei, dacă nu e cu supărare. Fie şi la ţambal, la fluier, la drâmbă, la ocarină şi la alte instrumente pe care le mai găsim pe aici. V-am spus că nu mă pricep la muzică. Deci nu sunt deloc pretenţios, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, preventiv, împotriva dezamăgirilor din muzica şi politica de pe la noi.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...