Opinii

 

Te-ai înmuiat, te-ai moleşit

Un bun prieten al meu a scris prin anii optzeci o povestire. Suntem. Acesta este titlul ei. M-am numărat printre primii şi puţinii ei cititori de atunci. Prin nu ştiu care miracol, povestirea a fost auzită la radioul acelor vremi, pe obscurul post trei, în lectura actorului Victor Rebengiuc. Pe scurt, personajul principal, un poet, îşi expediază colile cu poezii cu ajutorul curenţilor de aer din intersecţia unde locuieşte, specificând în josul foii adresa la care poate fi plătit pentru creaţia sa. Trecătorii au toate atitudinile posibile: se feresc de coli ca de o provocare sau le iau, citesc în fugă textul etc. Nimeni însă nu vine la uşa poetului să plătească arta sa. Până într-o zi. Cel care sună la uşă pune câteva monede în palma întinsă de poet şi apoi interpretează, cu vocea sa perfectă, o arie de operă. Întinde palma la rândul său, primeşte plata în aceleaşi monede şi pleacă înapoi de unde a venit. Suntem!

Povestea aceasta este dincolo de spaţiul său geografic şi de timpul în care a fost scrisă. O am în memorie în fiecare zi şi o relatez în multe argumentaţii. Este o pildă din foarte multe perspective. Despre disperarea, înălţarea şi căderea la locul lui, a creatorului. Despre răsplată şi generozitate. Despre sentimentul unicităţii şi cel al apartenenţei la o populaţie. Despre comunicarea prin artă. Despre înălţimile creaţiei şi despre nevoile meschine ale supravieţuirii biologice.

Am printre prietenii mei, mai vechi sau mai noi, printre cunoscuţi şi chiar printre necunoscuţi, mulţi oameni ale căror creaţii artistice sau din alte domenii, şi-au găsit locul în cultura mea. Simt cum simt şi gândesc cum gândesc şi datorită contribuţiilor lor. Tocmai de aceea, celor în viaţă, le urmăresc parcursul, prin contact direct sau, de la distanţă, în cazul celor cu care n-am avut prilejul să schimb niciodată vreun cuvânt.

Şi de la această distanţă, în ultimii câţiva ani, am văzut un spectacol greu de închipuit, dată fiind calitatea intelectuală şi morală a personajelor urmărite de mine. Filosofi şi scriitori prăvăliţi la picioarele singurei construcţii politice care s-a clonat pe la noi, după chipul şi asemănarea dictaturilor secolului trecut. Mari repere ale culturii naţionale gudurându-se, iresponsabil civic, la zâmbetul alunecos şi aroganţele lozincard-reformatoare, fără conţinut, ale unor personaje gângave, multe dintre ele analfabete în cel mai direct înţeles al cuvântului. Un transfer de atitudini şi de lipsă de calitate în discursul public, dinspre activiştii partidului la putere spre oameni de cultură, căzuţi într-o fascinaţie imposibil de explicat. Printre ei, şi prietenul meu, scriitorul povestirii Suntem, gata să sară la harţă ori de câte ori s-a pus la îndoială individul care l-a fascinat în ultimii ani. Idolul. Personajul providenţial, probabil.

Am bunul obicei de a nu mă antrena într-o discuţie contradictorie cu cei care îşi fac idoli din aventurieri fără proiect. Dar nu despre mine este vorba aici, ci despre cei căzuţi în idolatrie. Şi nici despre ei n-ar merita să vorbim dacă n-ar fi dintre oamenii în care bunul Dumnezeu a pus talent şi forţă culturală ca în nimeni alţii. Ce i-a făcut pe aceşti oameni să se ducă atât de jos? Şi acum şi prin anii cincizeci, autorizând faţa umană a unui comunism criminal în subterane, atunci. Ce complicitate mai e şi aceasta în care intelectualii se fac preş sub tălpile unui oarecare, orbi şi surzi la orice mesaj de salvare? Iresponsabili de consecinţele devastatoare pe care le poate avea gestul lor în rândurile unei comunităţii lipsită de singura apărare care poate conta cu adevărat.

Acum povestea s-a mai calmat. Activiştii politici au făcut ciocul mic, după o expresie lansată de ei înşişi. Dar politicienii sunt obişnuiţi cu aşa ceva. Face parte din regula jocului lor şi se numeşte alternanţă la putere. Cum este însă să faci ciocul mic cănd eşti artist, filosof – ei bine, aşa ceva nu-mi pot imagina fără să am un sentiment greu de rostit aici. Din jenă şi din prietenie. Cu încrederea că, printr-o minune imposibil de imaginat acum, se poate reveni, cândva, cel puţin la titlul povestirii cu care am început: Suntem. Un titlu orfan pentru atâţia ani, prin chiar voinţa părintelui său.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

09.04.2013 - 10:57AUTOR:Multumesc. Intotdeauna ramane loc pentru mai bine, ceea ce, cred eu, nu e niciodata rau..

08.04.2013 - 23:34Marian marcu:bunicellll

Pagina 1 din 1 (2 comentarii din 2)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...