Opinii

 

Fotbal mut şi comedii politice

Până mai ieri, credeam că singura legătură dintre fotbal şi politică e patronul echipei Steaua. După meciul naţionalelor maghiară şi română, la Budapesta, şi politica expusă la televizor de pedelebăda prezidenţială, la Bucureşti, mă văd nevoit să corectez cumva această impresie.

Asemănarea dintre fotbal şi politică e mult mai adâncă şi mult mai păguboasă decât se poate vedea la suprafaţă.
Întâi fotbalul, la Budapesta. Un meci de calificare la mondiale, între două echipe reprezentative a două state aflate în dispute recente, legate de steaguri etnice şi de ameninţări extremiste. Acesta fiind chiar el un motiv suficient pentru care până şi o confruntare de table trebuie luată în serios. Primul obiectiv fiind, desigur, câştigarea meciului de calificare, împotriva unei echipe adunată de prin pusta ungurească, după înălţime şi după numărul purtat la ghete. Antrenorul român a găsit însă de cuviinţă că meciul trebuie să aibă un cu totul alt obiectiv: cultul personalităţii la fotbalişti, veche meteahnă în acest sport, care se străduieşte să ne stivuiască în memorie regi, brilianţi şi alte caricaturi lipsite de orice performanţă în întrecerea mondială a fotbaliştilor. Aşadar, omul mut trebuia să egaleze nu-ştiu-care performanţă a nu-ştiu-cărui monarh al fotbalului autohton. Obiectiv atins. Nu avem calificare, dar avem briliant. Aşa se întâmplă când uiţi de ce ai plecat de acasă sau, mai grav, când obiectivele tale nu corespund cu acelea ale celor pe care îi reprezinţi. Atât, deocamdată, despre fotbalul nevorbitor, ridicol, al domnului Piţurcă & comp.

În al doilea rând: adunarea naţională, pentru un ultim cântec, a pedelebădei prezidenţiale, la Bucureşti. Un spectacol cu distribuţie impresionantă. Prilej de etalare a caracterelor celor care au stăpânit România până mai an: lideri locali, miniştri, lideri naţionali şi strigători prin Europa la adresa unui popor făcut în fel şi chip. Figuri confruntate în competiţia internă de acum cu propriile coşmaruri şi metode politice, aplicate până mai ieri pe poporul român: suspiciunea, aroganţa, nepriceperea administrativă. Un circ amuzant, cu preşedinte naţional care recomandă democraţia ca pe instrumentul cu care i se poate face pe plac. Briliantul susţinut de el nu este infanta proprie, al cărei infantilism se expune destul de des în Parlamentul European, ci acela minijupat, ctitor de aberaţii investiţionale pe bani publici, mare ascultătoare de înregistrări audio-vizuale şi candidat la lupta împotriva corupţiei. De partea anchetabilă a baricadei. Prea mult însă până şi pentru o adunare care dormea până mai ieri cu poza briliantei sub pernă. Prea mult până şi pentru aceşti oameni, fanatizaţi metodic, în direcţia unei reforme al cărei singur conţinut reformist sunt cultul personalităţii şi punerea unui stat la dispoziţia fără-de-legii. Refuzul de a face pe plac preşedintelui s-a încheiat cu un divorţ politic la ceas de seară, filmat şi difuzat pe internet de omul fără-de-Constituţie. Totul despre politică, aşa cum este ea făcută de domnul Băsescu & comp.
Pentru a patra oară într-un an, în numai douăzeci şi patru de ore acum, s-a văzut că o anume picătură care se scurge în paharele din România poate da pe dinafară. Picătura bunului-plac. A aroganţei, a infatuării, a sufletului rătăcit. Indiferent dacă sticla stă în mâna unui antrenor care uită de ce a plecat de acasă sau a unui preşedinte care a plecat de acasă pentru a pretinde supunerea necondiţionată, pe care oamenii nu au calitatea divină să o ceară vreodată.

Câte şanse i se pot da unui om care iroseşte şansă după şansă? Briliantul fotbalistic, huiduit de mai mulţi ani pe multe stadioane din Europa, inclusiv româneşti, este mai degrabă o gaură neagră în care se consumă degeaba energiile zecilor de fotbalişti puşi să tragă la cotiga lui fără proţap. Recent-divorţatul preşedinte, primit cu aceeaşi simpatie la rarele ieşiri publice, consumă pe nimic resursele de imagine şi de optimism ale unui întreg popor, care se străduieşte să rămână demn printre popoare.

Da, avem probleme, cum se poate vedea cu ochiul liber, şi multe seamănă între ele ca două picături de apă. Briliantul şi brilianta, antrenorul şi preşedintele, galeria şi electoratul. Sau am uitat că schimbările politice din ultimul an au avut printre iniţiatori şi galeriile echipelor de fotbal? Participare fără legătură cu patronul echipei Steaua, cocoţat pe muntele Athos ca personajul cu ochii închişi din cântecul de demult al trupei Phoenix. Nu la fel de înţelept, dar nimeni în istorie nu s-a putut baza pe înţelepciunea sforăitoare a filosofilor de la curte, ci pe şarjele bufonului, plătit să rostească naiv cele mai cumplite adevăruri. Şi despre fotbal şi despre politică, dacă este nevoie.

În condiţiile lipsei totale de valori, povestită aici, eu sunt de partea bufonului. Aidoma marelui dramaturg care, înţelegând deşertăciunea faptelor mici ale oamenilor mari, şi-a încheiat o piesă de teatru cu aceste versuri: „Piesa-i gata, trag oblonul. / Tii, ce ploaie e afară! / Dacă v-a plăcut bufonul, / Mai veniţi şi mâine seară”. Pentru bufon, nu pentru altceva. Doar nu credeaţi că s-a sfârşit comedia.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...