Opinii

 

Teo, azi beau ceai de iasomie...

Întotdeauna am avut fixurile mele. Şi am crezut că Raiul nu e doar gradina sau omul în care ne găsim fericirea, ci acelaşi loc care ne desparte de cei care ne-o aduc. Mă simt nedreptăţită când îmi sunt luate lucruri de care am nevoie. Azi mă simt doar revoltată. Mă simt un caşcaval asfixiat între două felii de pâine prăjită. Pentru că eu nu pot povesti nimănui că Teo e o bucată din inimile noastre care se plimbă acum cu metroul veşniciei. Nu ştiu dacă îi e frig, dacă ascultă rock în căşti, dacă vede acolo fără ochelari, dacă paradisul asta e mototolit, dacă a plecat şi s-a uitat în urmă la noi.

Teo nu mi-a fost cel mai bun prieten. Mi-a fost doar prieten. M-a descoperit acum câţiva ani, mi-a citit scrierile şi m-a chemat la el, pentru că trebuia să-mi spună neapărat ce copil grozav sunt. Eram răcită cobză şi mi-a făcut un ceai iasomie. Aromat şi dulce. El zicea că-mi seamănă când nu stau încruntată şi când nu devin arţăgoasă. Vorbeam de toate şi mă întrebam cum poate fi mereu aşa de calm, aşa de politicos, în timp ce eu, adesea, sunt o pacoste. Teo, spre deosebire de alţii era acel amic discret care nu suna la şapte dimineaţa, care nu te întreaba ce mai faci, cum e vremea şi care-şi povestea necazurile. Pentru că, indiferent ce l-a pus viaţa să deguste, şi dulce şi amar, din respect, avea vorba bună la el şi zâmbetul cald.

Eu îl ascultam, el mă citea. Era un schimb perfect. Mi-a mărturisit în timp ce eu protestam că ceaiul e prea fierbinte că vrăjesc cuvintele, că mă pot face una cu ele, că e convins că voi ajunge departe. Şi-am ajuns. Dar el nu-mi mai răspunde la telefon. Făceam haz de necaz uneori. Că ne suflă pe amândoi vântul. Niciunuia nu-i plăcea să mânânce. Ne hrăneam din inerţie, iar mie, azi, cu atât mai puţin mi-e foame. Îmi plăcea să-l vizitez să îi povestesc ce am mai făcut, ce am mai creat, înainte să merg la piaţă. În zilele aglomerate, în zilele în care ni se părea prea mult să tot răspundem la telefoane, mă întreba scurt dacă sunt bine.
Era tot ce vroia să ştie. Şi atât. Aşa am învăţat să fac şi eu.
L-am crezut de fiecare dată când îmi spunea că e bine.

Ştiu că toţi vâlcenii vor fi izvoare de amintiri cu Teo. Mai ştiu şi că el vroia să coboare. Dar nu mi-a spus nimeni că o să coboare atât de mult încât să urce fulgerător acolo unde nici eu, nici tu nu putem ajunge. Teo, nu sunt supărată pe tine. Ai fost şi tu om, ca noi ceilalţi, cu puteri limitate.

Nu i-a plăcut niciodată când vorbind despre tatăl meu apus şi el, i-am spus că sunt copleşită de când cred că niciunul dintre cei iubiţi n-o să plece mai departe de două străzi, fără să mă sărute pe frunte. Mi-a explicat părinteşte, ca şi Vasile Şeicaru, că spiritul merge mai departe. Că nu se împiedică el de-o boală, de-un trup, de-o absenţă fizică.
Prin 2009 zicea că pentru o turaţie mai înaltă e nevoie de un motor mai puternic şi că „poate în viaţă e bine să apeşi pe acceleraţie atât cât îţi permit motorul şi semnele de circulaţie”. A fost un fel de a-mi aminti că trebuie să trăiesc clipa.

Acolo, departe, unde m-a văzut Teo, acolo, şi mai departe, unde voi ajunge, am să am în minte să rămân egală cu mine însumi ca să nu-mi fie ruşine când mă uit seara în oglindă, după o zi de muncă. Îi datorăm cu toţii ţinuta aceasta. Realizez din nou, după ce Teo s-a stins că nu avem o problemă cu oamenii care se mută, ci cu aceia pe care nu-i putem urma. Nu ştiu ce pot croi într-un ceas câinos. Mi-am luat liber din glas şi câteva zile pun punct din scris.
Teo, azi beau ceai de iasomie. Şi, deşi tu o făceai, sper să nu mă întrebe nimeni dacă sunt bine.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

25.03.2013 - 10:30Marinela:Sper sa fi bine in curand intelegand ca Teo e langa tine mereu !

Multumesc pentru emotia care mi-ai creat-o !

Pagina 1 din 1 (1 comentarii din 1)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...