Opinii

 

Din jale se-ntrupează arta

Am fost prezent în ultimul timp la câteva evenimente culturale şi artistice. Urmăresc de multe zeci de ani fluxurile şi refluxurile care au loc în artele româneşti. Artele literaturii, filmul, artele dramatice şi artele plastice îmi sunt oarecum la îndemână. Muzica şi dansul nu au găsit însă în mine decât un umil admirator.

Cele trei evenimente la care mă refer sunt: un autointitulat Salon naţional de pictură, sculptură şi fotografie, petrecut la Palatul Şuţu, în Bucureşti, al doilea este comemorarea sculptorului Alexandru NANCU, la muzeul satului din Râmnicu Vâlcea şi ultimul, socotibil ca eveniment cultural, apariţia televizată a criticului Nicolae MANOLESCU, după o lungă perioadă de penumbră publică.

În ce-l priveşte pe primul, el figurează deja în biografiile artistice ale expozanţilor. Mă îndoiesc însă a fi avut mai mulţi vizitatori decât cele câteva zeci de la vernisaj şi nu văd nicio prezentare în presă. Reţin însă momentul de jale cules la faţa locului sub forma unor repetate invocări ale implicării statului în soarta artelor.

Alexandru NANCU a dispărut recent, la o vârstă nedrept de mică: 54 de ani. Şi oamenii minunaţi durează puţin, ca toate minunile pământeşti. El nu este autorul unei opere bogate – ca mai toţi sculptorii români, dar este unul dintre cei care a contribuit cu fapte la civilizarea artistică a Râmnicului Vâlcea şi la salvarea prin restaurare şi documentare a câtorva biserici foarte vechi din acest judeţ. Întâlnirea de comemorare şi de lansare a singurei cărţi semnate de sculptor s-a petrecut la Muzeul Satului vâlcean, în prezenţa câtorva nume interesante din cultura naţională a momentului (criticul de artă Luiza BARCAN, profesorul universitar Augustin IOAN, istoricul Marius OPREA) şi a şefilor de instituţii administrative locale. Reţin şi de aici jalea exprimată în final, îndreptată în direcţia autorităţilor prezente, chemate să dea bani pentru continuarea proiectelor fundaţiei coordonate până mai ieri de sculptorul Alexandru NANCU.

Al treilea moment de referinţă, ales pentru acest comentariu, s-a petrecut în faţa televizorului. Cu mine pe post de telespectator. Urmărind o discuţie cu criticul literar Nicolae MANOLESCU, absent de mai mulţi ani de la tribuna comunicării publice. Am aşteptat inevitabilul moment de jale, de final, sosit chiar acolo, sub forma unei recunoştinţe pentru guvernul tăierilor naţionale, mare mecena al revistelor culturale, după spusele criticului literar, şi de invocare a sprijinului guvernamental pentru soarta culturii româneşti. Ca să fiu drept, domnul Nicolae MANOLESCU a rostit formula de jale numai după ce a definit instituţiile româneşti ca fiind unele total nefuncţionale, opinie la care subscriu. La jale, nu.

Viaţa artiştilor este şi o poveste a unei permanente suferinţe. Una laocoonică, cu propriile nesiguranţe, de conştiinţe prinse în spaţiul marilor valori culturale anterioare, imposibil de depăşit, la prima vedere. Alchimia acestei jelanii interioare este cea care produce arta, indiferent de materialul în care se întrupează ea. Jalea socială, îndreptată către autoritatea publică umileşte. Personal nu-i înţeleg sensul auzind atâţia artişti plângându-se de umilinţă la intersecţia cu autoritatea publică, oricare ar fi ea. Şi căutându-i cu încrâncenare prezenţa, ca pe una obligatorie, la fiecare ieşire în public a artelor. Potentaţii zilei sunt invitaţi să spună două-trei cuvinte la vernisaje de expoziţii, să ocupe locurile neplătite din sălile de spectacole, să primească exemplare gratuite la lansări de carte şi să se încadreze în fotografia de grup. Nu te poţi plânge de umilinţă aruncându-te direct în braţele ei.

Mi-e imposibil să-i imaginez în această ipostază pe Jackson POLLOCK (cu excepţia rolului de amant vremelnic al bănoasei şi bătrânei Peggy Guggenheim), pe Ernest HEMINGWAY (cu excepţia posturii de şmecher la curtea dictatorului Fidel Castro), pe Pablo PICASSO şi pe alte zeci de mii de artişti, până la foarte recent-savuratul Paolo COELHO şi foarte sus vândutul pictor român Adrian GHENIE, la casa de licitaţii Sotheby’s (140.000 euro). Cel din urmă dovedeşte cât de simplu poate fi succesul în artă, artistic şi financiar, pentru un român care înţelege repede mecanismele moderne ale evoluţiei pe piaţa mondială de artă şi nu-şi pierde vremea prelungind comportamente de Festivalul Cântării României, la el acasă.

Din cele văzute, ştiu că presiunea pusă pe autorităţile publice locale şi naţionale, poate face să cadă câţiva creiţari pe caldarâmul artelor. Din practică ştiu că banii vin de la oameni care pot finanţa artele dacă primesc suficiente argumente s-o facă. Adevăraţii sponsori şi mecena sunt oameni, nu instituţii. Oameni care nu umilesc şi care pretind multă demnitate şi profundă jale artistică, nu socială. Din jale se-ntrupează arta, dar nu din jalea care se revarsă la evenimentele publice la care am fost martor în ultimii mulţi, prea mulţi, ani.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...