Opinii

 

Nu orice nimeni poate fi Nimeni!

Problema unei identităţi clare, ferme, cu conţinut puternic, este aceeaşi la oameni, la comunităţi, la zone teritoriale. Identitatea poate fi mijlocul prin care se poate câştiga o confruntare în primele ei secunde. Sau se poate pierde.
Mi-am amintit de acest înţeles văzând agitaţia provocată de revenirea la ideea regionalizării României. O cerere făcută nu ieri, ci de mai mulţi ani, ca o condiţie a bunei administrări, pusă de instituţiile europene. Urmată de o dulce şi naivă amânare, care, tipic româneşte, este întreruptă acum de o grabă ce stârneşte orgolii, multe orgolii şi nimic altceva. Nu discuţii despre identitate şi alte valori care ar putea da un pic de logică deciziilor de luat.

Luaţi pe... nepusă masă, mai-marii judeţelor se întâlnesc prin instituţii, prin cârciumi, în vârful munţilor şi în separeuri pline de fum pentru a pune la cale regionalizarea prin permutări şi combinaţii teritoriale, de patruzeci, luate câte cinci. Fiecare, în felul lui, se imaginează probabil a fi coleg de istorie cu aceia care au trasat graniţe pe şerveţel, în timpul şi la finalul ultimului război mondial. Aceia, prin comparaţie, aduceau la masa tratativelor câteva valori care contează la oameni. Valori de cultură socială, valori etnice, valori ideologice, valori economice, valori militare. Şi apăsat, foarte apăsat, tonul ameninţător al armelor de ultimă oră, testate pe oameni la Hiroşima şi Nagasaki. O ameninţare care a şi continuat sub numele de război rece.

Cu ce vin, aşadar, strategii judeţeni la masa regionalizării României? Cum arată pixul din mâinile lor şi ce graniţe trasează ei pe şerveţelul servit împreună cu desertul aderării noastre europene? Ce cuvinte îşi spun ei şi cu ce înţeles? Cine cu cine vorbeşte, până la urma urmei? Tot nişte învingători, presupun, cu nişte învinşi, după cum rosteşte istoria de la începuturi şi până azi. Mă uit la harta publicată în ediţia on-line a Săptămânii în Oltenia şi văd un asemenea desen. Din el înţeleg că puternicii zilei de la Vâlcea au discutat de o regionalizare peste Carpaţi, cu Sibiu, în principal. Lucru admirabil, la prima vedere. Puţin probabil, cred eu.

Cunosc în mod direct fiecare secundă a judeţului Vâlcea, de la înfiinţare şi până astăzi. O combinaţie între tradiţiile subcarpatice - munteneşti, şi olteneşti - de câmpie. O istorie a abandonării ocupaţiilor agricole şi de turism balnear în schimbul urbanizării rapide în jurul unui combinat chimic. Utopie continuată sinucigaş şi în ultimii douăzeci de ani. Mediu de afaceri curajos, slab numeric, ca în toate comunităţile centrate economic pe o utopie de stat. Paletă profesională săracă, generată de acelaşi context economic. Prezenţă culturală de vârf numai prin nume care s-au afirmat departe de locurile natale. Instituţii culturale rupte de contextul naţional şi internaţional, indiferent de momentul constatării, prin suficienţă şi finanţare strict salarială. Un strop de fotbal laureat şi o lingură de glorie handbalistică, la aterizare acum. Ceva sub un milion de locuitori. În plan utopic, vise de personalizare ocupaţională în turism şi… în software, la un moment dat. Şi multe alte prostii, de căutat prin ziarele ultimilor douăzeci şi patru de ani.

Nu poţi negocia mare lucru cu atât de puţin la teşcherea. Cine avea de răspuns de eşecuri în primii douăzeci şi doi de ani, a plătit la Târgovişte, în 1989, fără echipă, e drept. Cine răspunde însă de lipsa de viziune de după aceea, cea care, iată, îi lasă pe negociatori cu ochii în soarele sibian? În fuga lor de ameninţarea oltenească a regionalizării. Care, după un principiu că, pentru a avea o şansă de supravieţuire, pe timp de furtună, două bărci fără combustibil nu se remorchează nicodată una pe alta. Aici este vorba despre o întreagă flotă: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea.

Acesta este momentul în care se poate vorbi foarte clar despre falimentul administraţiei vâlcene în ultimele două decenii, petrecute la liber, ca să zic aşa. Despre incoerenţa şi incapacitatea de a gândi cu valori mari, spre termene medii şi îndepărtate de timp. Cineva mi-a povestit în urmă cu mai mulţi ani despre un mare chef pe care l-au dat conducătorii vâlceni cu ocazia scoaterii din proiect a autostrăzii care urma să treacă prin Râmnicu Vâlcea. Atunci mi s-a părut o invenţie. Acum ştiu că este adevărat. Nimeni nu te poate opri să fii nimeni şi să te mândreşti cu aşa ceva.

Vă mai amintiţi ce nume îşi dă Ulise, pregătind orbirea ciclopului? Nimeni. Aşa spune el însuşi că se numeşte: Nimeni. Dar îţi dă mâna să te numeşti Nimeni atunci când ai devenit memorabil cu numele de Ulise. Poţi fi şi şmecher. Poţi fi sincer rostind cu lejeritate o minciună utilă. Poţi înfige o ţeapă în ochiul oricărui ciclop stupid, strecurându-te afară din peşteră sub burta unei oi. Pentru a-ţi continua odiseea cu alte şi alte peripeţii, care să-ţi pună la încercare inteligenţa şi care să-ţi consolideze o identitate puternică. Conform unei viziuni importante pentru proiectul care eşti tu şi ai tăi. Nu orice nimeni poate fi Nimeni.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

14.03.2013 - 12:58white and blonde:Am vrut sa spun constiinta.. sorry!

14.03.2013 - 12:57white and blonde:Asa e!..Metaforic vorbind, e dificil pentru unii, sa stii cum sa fii Nimeni, cand e cu adevarat nevoie. Sa jonglezi cu minciuna utila, cum ii spui tu, pentru un scop nobil presupune un strop de inteligenta si in cazul de fata o constiita morala.. altfel, lumea va retine numai intelesul de baza al cuvantului, nimeni si va jubila in propria-i suficienta.

12.03.2013 - 20:20laurentiu:Adevarul este ca avem prea multi nimeni fara majuscula. Problema este ca treaba asta e sport national la romani in general. Gainari am avut toata istoria noastra din plin, nu prea vad cum ar iesi lei din gaini...

Pagina 1 din 1 (3 comentarii din 3)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...