Cum am spus în repetate rânduri la această rubrică, sunt un optimist convins în apartenenţa noastră la combinaţia statelor europene. Nu am frică de nimic din ceea ce produce acest proces politic, dacă el se petrece pe baza principiilor contractuale elementare. Cel mai primitiv dintre elementele unei înţelegeri este că eu dau sau fac ceva şi, în schimb, tu dai sau faci ceva. La fel de primitiv este şi că, dacă eu schimb o regulă, trebuie să am acceptul tău, împreună cu care tu poţi introduce o altă schimbare de regulă. În contrapartidă. Fără aceste două principii, contractul devine diktat. Contractul este o înţelegere prin negociere, diktatul este ceea ce se aude.
Există un management al acestei uniuni. Şi acest management este, evident, unul prost prin faptul că a devenit abuziv. Noi, aici în România, am mai avut înţelegeri cu unul, cu altul, de-a lungul istoriei. Nu suntem cei mai disciplinaţi în cadrul contractelor, deseori nu suntem prea pricepuţi, dar niciodată nu am abuzat de existenţa unui contract pentru a da cu partenerii de pământ. Avem însă experienţe interne cu domni abuzivi, care au transformat contractul cu propriul popor în dictatură personală. Cam ştim cum vine, cum arată şi cum sfârşeşte o asemenea poveste.
Dar cum a devenit problema aderării la spaţiul Schengen un fel de gumă de mestecat pentru interesaţii externi şi interni în joaca cu soarta românilor? De unde aceste reveniri, reformulări şi ţâvne într-o problemă contractuală atât de simplă? Până la urma-urmei, instituţiile europene au cerut României să-şi investească banii în asigurarea graniţei unionale şi România a făcut acest lucru de o bună bucată de timp. Acum, de aceeaşi bucată de timp, e rândul uniunii să-şi facă partea de contract şi n-o face, inventând condiţii nespecificate nici măcar în anexe. Suntem în plin absurd. Ca în bancul cu capra, dacă îl ştiţi. Ai fost cu capra la păscut. Da. Şi unde-i capra? Care capră?
Dincolo de glumă, există două nuanţe foarte serioase aici. România are o problemă cu un contract şi asta poate fi şi subiect de drept internaţional. A doua este complicitatea internă, la ranguri foarte înalte, la nerespectarea obligaţiilor europene din acestă înţelegere. Pentru prima există daune materiale şi de imagine care pot fi cuantificate în pierderi de recuperat. Pentru a doua, trebuie răspuns la întrebarea: ce fac politicienii români cu puterea pe care le-o dau românii? Poate o folosesc în scop personal. Poate o vând pe câţiva eurocenţi. Poate o întorc împotriva cetăţenilor proprii. Răspunderea politică e prea puţin pentru oricare dintre aceste variante, ori de câte ori ele se vor confirma!
Schengen sau Chewing gum?
Întreb pentru că, aşa cum se poate vedea acum cu ochiul liber, aderarea României la spaţiul Schengen este o temă mestecată vârtos prin campaniile naţionale ale prietenilor europeni. Când pe partea cu aderarea, când pe partea cu respingerea aderării. Pentru curăţarea dinţilor şi întărirea maxilarelor politice. Mestecatul gumei nu are însă numai avantaje. De pildă, el stimulează secreţia sucului gastric şi, în exces, acesta poate duce la apariţia gastritelor. Un al doilea inconvenient poate apărea chiar în zona aparatului de comunicare politică: uzura articulaţiei temporo-mandibulare, dacă am înţeles bine, cu dureri în zona urechii şi apariţia unor zgomote ciudate la deschiderea şi închiderea gurii.
Prima gumă de mestecat s-a vândut la americani cam prin 1848, când Europa era frământată de mari şi sofisticate revoluţii. Tot americanii au furnizat guma de mestecat în primul război mondial pentru a fi folosită de soldaţii care se plictiseau prin Europa, mare producătoare de conflicte din te-miri-ce. De care americanii au ştiut întotdeauna cum să profite. Nu aruncând guma de mestecat la întâmplare, bineînţeles, ci producând-o în cantităţi acoperitoare pentru întreaga lume. Ca remediu în caz de plictiseală în spaţii manageriate prost şi ţâfnos, cum se întâmplă şi cu acest misterios şi intangibil Schengen.
