Sunt mâhnit, dar nu sunt atât de tânăr pe cât las să se înţeleagă. Doar ca cinefil, evoluez greu, de la „Joe limonadă”, un film proiectat noaptea, pe peretele unei şcoli de ţară, la „Django Unchained”, ca să rămân în reţeta western-urilor ieşite din tipar. Primul cehesc, virat în sepia, iar acesta din 2012, americănesc, strălucitor în toate culorile pe care le permite high-definition.
M-am bucurat în ultimele două luni de mai toate filmele care au concurat la trofeele europene şi americane ce finalizează competiţiile cinematografice ale anului 2012. Din acest motiv, voi comenta aici de-a valma, grupându-le şi degrupându-le după cum le-am văzut eu, nu după cum s-au înscris la start.
O categorie sunt documentarele istorice, deghizate în filme artistice: „Argo” – despre criza ostaticilor din Iran, pe care o cunoşteam la virgulă din lecturi anterioare, „Hitchcock” – despre dificultăţile răsfăţatului regizor din perioada filmărilor la „Psycho”, „Kon Tiki” – expediţia care a demonstrat că aborigenii australieni sunt de origine sud-americană, nu africană, „Zero Dark Thirty” (tradus şi ca „Operaţiunea din zorii zilei”) – despre acţiunea de eliminare a lui Osama Bin Laden, la ascunzătoarea din Pakistan. Singura reuşită artistică a acestui pachet este agentul serviciilor secrete americane care, folosindu-şi al nu-ştiu-câtelea instinct feminin, identifică ascunzătoarea marelui terorist. Celălalt agent, din „Argo”, este un introvertit plictisitor, a cărui poveste, dacă există una, nu are decât gloria unei legături făcută între Hollywood şi planul de evadare. „Hitchcock” – un regizor disperat, prins între lipsa de suport financiar, matrimonial şi lipsa de talent interpretativ al actorilor din distribuţia filmului „Psycho”. Interpretat de un mare actor, regizorul trăieşte o agonie la capătul căreia se află cel mai mare succes cinematografic al său. Cam simplu. Tot la această categorie este, desigur, „Lincoln”. De la care s-a aşteptat foarte mult la premiile Oscar. După mine, a primit tot ceea ce putea primi. Premiul de interpretare masculină. I s-ar fi putut acorda şi premiul pentru cel mai vorbit film de pe pământ. Rar am întâlnit un scenariu atât de încărcat de cuvinte. Lincoln-ul vorbitor în pilde şi anecdote al lui Steven Spielberg, manipulator până dincolo de lege, sfârşeşte în afara cadrului cinematografic, adăugând încă o valoare importantă Constituţiei americane: Amendamentul 13. Daniel Day-Lewis primeşte un Oscar pe care, cred eu, l-ar fi meritat mult mai tare pentru rolul din „My Left Foot: The Story of Christy Brown” (Piciorul meu stâng), în 1989. Fie şi acum!
O altă categorie de filme sunt cele al căror personaj principal este neputinţa, ca handicap sau ca bătrâneţe, şi toată tevatura socială şi morală pe care o poate genera: „Amour” – bătrâneţea ca neputinţă absolută, revărsată asupra celor din jur, fără soluţie, provocatoare, mortală. „De rouille et d’os” (Rugina oaselor) – handicapul care relansează vieţi, unind destine aparent irecuperabile. „The Sessions” (Terapie intensivă) – o dură provocare la adresa moralei umane, socială şi religioasă, care va stârni un scandal, fără îndoială. „Silver Linings Playbook” – despre terapia schizofreniilor prin schizofrenie şi dans. „The Best Exotic Marigold Hotel” (Marele hotel Marigold) – un contrapunct la „Amour”, care dă o şansă finalului de viaţă, într-un amestec bizar de stil indian şi britanic, cu happy-end american. Aici e mai multă pâine de mâncat. „Amour”, „The Sessions” şi „The Best Exotic Marigold Hotel” sunt trei mari filme, cu mici rateuri de final. Primul prin poezia columbofilă, expediată la final, al doilea prin semne alfabetice primitive (tub=coşciug etc), tot în final, şi al treilea, prin happy-end-ul forţat, la una dintre problemele societăţii umane, la care nimeni nu are încă o soluţie. Eu le recomand pe toate trei, dacă aveţi răspunsuri la provocări şi vedeţi filme în absenţa copiilor.
Trei dintre filme – „Flight” (Zbor), „Hodejegerne” (Recrutatorul), „The Impossible” (Imposibilul) – sunt pentru cine vrea mai multă acţiune. „Flight” îl are pe Denzel Washington în rolul principal, pentru un zbor salvat prin răsturnare, asemeni propriei vieţi. „Hodejegerne” este un film norvegian de excelentă factură poliţistă, foarte asemănător ca stil cu o mai celebră serie nordică „Män som hatar kvinnor” (Millenium, 2009). „The Impossible” – o familie, în timpul tzunami-ul din Sumatra (2004).
După mine, fimele cu adevărat artistice sunt acestea: „Life of Pi” (Viaţa lui Pi), „To Rome with Love” (La Roma, cu dragoste), „Seven Psychopaths” (Şapte psihopaţi), „En kongelig affære” (O afacere regală). Toate patru pornesc de la o poveste databilă şi localizabilă, pe care o distilează narativ, găsindu-i un loc în universalitate. Nu e vorba despre capodopere, cum le numea în pas alergător un confrate, ci de artă lecturabilă cu toate instrumentele cunoaşterii, de oricare fiinţă umană. Aceea în care te oglindeşti ca să afli cine eşti. „Life of Pi”, cel mai premiat şi premiabil dintre ele, obligă la câteva vorbe în plus. Aventura lui Pi, pe mare, imediat după naufragiu, nu este ceea ce vezi, ci ceea ce ţi se permite să vezi, ca multe altele în viaţă. Povestea despre canibalism petrecută în timpul călătoriei, nu poate fi de folos societăţii umane. Istoria civilizaţiei este una a canibalilor la nevoie, a supravieţuirii, şi ea trebuie rescrisă în mod exemplar, fabulatoriu, pentru utilizare publică. Rescrierile sunt Biblia, Coranul şi alte cărţi de învăţătură şi de iniţiere morală. Aceasta este calea spre divinitate descoperită de Pi, prin trezirea şi adormirea animalului din sine însuşi. Filmul acesta este mare pentru că este ecranizarea unei cărţi mari, după cum am aflat de la cititorii în limba engleză.
Am şi acum ochii înroşiţi de lunga festivitate a acărdării premiilor Oscar. Nu am urmărit-o pentru a afla cine e premiat şi cine nu, ci dintr-o mai veche curiozitate a mea, aceea de a afla cui mulţumesc cei premiaţi. Rudelor, soţiilor, producătorilor, animalelor de casă, destinului şi celui care îl face şi îl desface. N-am auzit niciun cuvânt, nici acum, nici în anii trecuţi, acuzator sau recunoscător, la adresa statului, a guvernului, a partidului şi a fiinţei minunate. Ascultam fiecare cuvânt rostit cu statueta în mână, contrariat de atâta nepăsare, prin comparaţie cu cinematografiştii români, cei care dau cu reproşurile în stânga şi în dreapta la fiecare guvernare, după un obicei franţuzesc, probabil. Statele cu premianţi la Oscar încasează multe impozite din această industrie şi nu numai atât. Tocmai de aceea cinematografia prosperă avându-şi regulile şi ţintele ei şi necoborând la mila nimănui, cu atât mai mult a unui stat care are cui să-i fie dator. Asta ca să mă aleg şi eu cu un înţeles, dacă tot mi-am sacrificat o întreagă noapte. Sau l-am auzit pe Kevin Costner mulţumind României la unul dintre festivalurile recente? Poate mi s-a părut.