În ultimele două decenii, România a înregistrat un ritm susţinut de creştere economică, impulsionat de procesul de integrare europeană, de reformele structurale implementate înainte şi după aderare, precum şi de accesul la piaţa unică şi la fondurile Uniunii Europene.

Ţările CEE (inclusiv România) au crescut rapid în ultimele decenii, dar cu dezechilibre (mai ales în cazul nostru)

Evoluţii similare au avut şi alte economii din Europa Centrală şi de Est cu care ne comparăm frecvent, având în comun un stadiu apropiat de dezvoltare economică precum şi tranziţia de la economia de comandă la economia de piaţă. Este, aşadar, justificat să afirmăm că integrarea în Uniunea Europeană a jucat un rol esenţial pentru progresul economic rapid observat în România, Polonia, Cehia, Ungaria şi Bulgaria. Dintre acestea, ţara noastră s-a remarcat printr-un ritm de convergenţă mai accelerat, reuşind să recupereze decalajul important pe care îl avea în urmă cu 20 de ani faţă de Ungaria şi Polonia, din perspectiva PIB/locuitor ajustat la paritatea puterii de cumpărare.

Totuşi, mai ales în ultimii ani, înainte chiar de debutul perioadei de crize suprapuse, în România, ritmul de creştere economică superior celui consemnat, în medie, de alte state din regiune a fost însoţit de dezechilibre. Efectele pandemiei de COVID-19 şi ale războiului declanşat de Rusia împotriva Ucrainei au fost şi rămân importante pentru toate economiile din regiune, dar România a intrat în această perioadă de turbulenţe economice având deja un nivel semnificativ mai mare al dezechilibrelor, iar ulterior acestea s-au accentuat. Comparaţiile la nivel regional sunt semnificativ nefavorabile pentru economia noastră în ceea ce priveşte amploarea şi persistenţa deficitului fiscal şi a deficitului contului curent, precum şi din perspectiva ritmului de creştere a datoriei publice. Mai ales în anul 2024, dominat în plan social de evenimentele politice şi electorale, aceste probleme economice au devenit tot mai acute.

Dezechilibrele mari fac necesară o analiză serioasă a modelului de creştere

În acest context, este pe deplin justificată preocuparea pentru ajustarea modelului de creştere economică al României, atât în vederea revenirii la o traiectorie sustenabilă, care să limiteze apariţia dezechilibrelor pe termen mediu, cât şi din perspectiva – mai largă, dar la fel de importantă – a evitării capcanei venitului mediu. Strategia de ieşire din situaţia economică dificilă în care ne regăsim astăzi trebuie să adreseze deopotrivă aceste două elemente.

Provocarea este cu atât mai mare cu cât ajustarea trebuie realizată pe fondul unor condiţii generale nefavorabile: comerţul internaţional şi economiile partenere sunt afectate de importante tensiuni geopolitice, precum şi de ameninţarea creşterii tarifelor comerciale, iar economia locală traversează o fază de încetinire accentuată.

Chiar dacă soluţia nu este evidentă, este cert că un model economic sănătos nu mai poate fi construit pe expansiunea consumului necorelată cu productivitatea, pe direcţionarea investiţiilor către activităţi cu valoare adăugată scăzută sau pe menţinerea unor lacune în colectarea veniturilor bugetare.

O abordare structurată a acestei probleme duale formulate anterior necesită discutarea etapizată a celor două întrebări cheie.

I. Cum poate România să crească sustenabil, limitând acumularea dezechilibrelor macroeconomice?

În principiu, ideea de echilibru în economie se referă la o situaţie în care aceasta funcţionează eficient, nu generează externalităţi negative şi nu există o discrepanţă mare între cerere şi ofertă. Într-un mecanism atât de complex, aceasta este însă greu de menţinut în mod natural pentru perioade lungi de timp. Apariţia dezechilibrelor este firească, important este ca ele să nu persiste şi să nu se accentueze dincolo de anumite praguri, care şi ele diferă în funcţie de context.

John Maynard Keynes a introdus, încă de la începutul secolului XX, ideea de bază a teoriei dezechilibrului economic: aceea că preţurile nu se ajustează suficient de rapid pentru a restabili automat echilibrul dintre cerere şi ofertă. Ca urmare, pieţele pot funcţiona ineficient, ceea ce conduce la instabilitatea preţurilor şi la ajustări lente ale cantităţilor tranzacţionate.

Pe această temelie conceptuală, teoria dezechilibrului a fost ulterior extinsă şi formalizată. O contribuţie esenţială aparţine lui Barro şi Grossman (1971), care au propus un cadru analitic riguros pentru studierea dezechilibrelor simultane pe mai multe pieţe, în care politicile monetare şi fiscale au efecte reale, tocmai pentru că preţurile nu se ajustează instantaneu.

Această abordare se înscrie în cadrul aşa-numitelor modele Old Keynesian, care au inspirat ulterior introducerea explicită a rigidităţilor şi fricţiunilor în modelele macroeconomice moderne. Lucrări recente, precum cea a laureatului Premiului Nobel, Thomas Sargent (2023), respectiv cele ale unor reputaţi economişti Roger Farmer (2008) sau Robert Barro (2025), oferă o prezentare detaliată a acestei familii de modele.

De altfel, modelele dinamice stocastice de echilibru general (DSGE) utilizate pe scară largă în prezent, atât în cercetarea economică, cât şi în formularea politicilor economice, preiau elemente ale teoriei dezechilibrului prin introducerea de fricţiuni nominale şi reale. Astfel, dezechilibrul este modelat ca rezultat al unor mecanisme de ajustare incomplete, lente sau costisitoare, în cadrul unui model de echilibru raţional.
Din perspectivă empirică, dezechilibrele macroeconomice sunt un fenomen recurent, atât în economiile dezvoltate, cât şi în cele emergente. Totuşi, frecvenţa, severitatea şi persistenţa acestor dezechilibre tind să fie considerabil mai mari în cazul economiilor în curs de dezvoltare, din cauza vulnerabilităţilor structurale şi a unei capacităţi instituţionale mai reduse de a răspunde eficient la şocuri.

Atunci când dezechilibrele au o amploare redusă şi sunt generate de factori endogeni – cum ar fi politici prociclice, slaba colectare fiscală sau rigidităţi structurale – ele sunt gestionabile prin măsuri interne bine calibrate.

În schimb, atunci când deficitele devin mari, cronice şi persistente, ele tind să se autoalimenteze: economia şi actorii săi – gospodăriile, companiile, administraţia publică – ajung să se adapteze la un mediu caracterizat de stimuli fiscali permanenţi şi de politici tolerante faţă de dezechilibru. În timp, acest lucru erodează disciplina economică, reduce presiunea pentru eficienţă şi inovaţie şi afectează capacitatea sistemului de a reacţiona robust şi credibil în faţa crizelor.

Totodată, dacă dezechilibrele se manifestă pe fondul unor şocuri externe de natură globală – de exemplu, tensiuni geopolitice, schimbări în condiţiile financiare internaţionale sau perturbări majore ale lanţurilor de aprovizionare – sau sunt amplificate de acestea, procesul de ajustare devine cu atât mai mult unul foarte dificil, iar spaţiul de manevră al autorităţilor naţionale este restrâns substanţial.
Ultimele două paragrafe de mai sus reprezintă, din păcate, o radiografie destul de exactă a situaţiei de astăzi a economiei noastre.

Dezechilibre se pot manifesta şi punctual, pe piaţa muncii, pe piaţa bunurilor şi serviciilor, iar cele mai mediatizate şi care apar cu cea mai mare frecvenţă sunt cele de pe pieţele financiare.

• Pe pieţele de bunuri si servicii, o cauza relevantă pentru potenţiale dezechilibre în contextul actual este reprezentată de restricţiile de natură comercială care există între ţări sau blocuri economice.
Deşi sunt aplicate cu scopul de a corecta o serie de disfuncţionalităţi, adesea politicile protecţioniste dau naştere în fapt altor probleme cu implicaţii mult mai profunde şi care au efecte în întreaga economie. Ţintind încurajarea pe termen mediu a dezvoltării ofertei interne, protecţionismul are în primă instanţă efecte negative asupra consumatorilor sub forma unor preţuri mai mari şi a reducerii diversităţii şi calităţii bunurilor disponibile. Pentru că cel mai adesea se ajunge la extinderea pe orizontală a barierelor din calea liberului schimb, în rundele ulterioare sunt afectate fluxurile financiare şi de capital tehnologic, precum şi inovarea, ceea ce, pe termen lung, perturbă creşterea economică.

Relaţia dintre creşterea economică şi intensitatea relaţiilor comerciale internaţionale este una ciclică şi bidirecţională. O economie în expansiune stimulează, de regulă, creşterea importurilor şi exporturilor, contribuind la consolidarea interdependenţelor comerciale şi, adesea, la aprofundarea cooperării diplomatice. Aceste dinamici pot crea un cerc virtuos în care comerţul internaţional susţine, la rândul său, creşterea economică. În perioadele de încetinire economică, însă, tendinţa multor state este de a recurge la măsuri protecţioniste pentru a-şi apăra sectoarele interne. Astfel de politici pot duce la tensiuni comerciale, fragmentarea lanţurilor globale de aprovizionare şi afectarea ritmului de creştere la nivel internaţional.

• Dezechilibrele macroeconomice se manifestă frecvent şi pe piaţa muncii.
John Maynard Keynes a argumentat că piaţa muncii nu se echilibrează în mod automat, iar cererea de muncă poate rămâne inferioară ofertei disponibile chiar şi în absenţa restricţiilor explicite, generând şomaj involuntar. Printre cauzele identificate de Keynes se numără rigiditatea preţurilor şi, în special, inflexibilitatea salariilor nominale. Astăzi observăm în practică faptul că piaţa muncii este afectată de o serie de factori care accentuează aceste rigidităţi: reguli fiscale diferenţiate, calibrarea neadaptată la condiţiile economice a salariului minim, scheme de pensii şi asigurări sociale care nu funcţionează eficient etc. Toţi aceşti factori pot contribui la apariţia unor dezechilibre persistente în alocarea forţei de muncă.

Şi pe piaţa muncii din România se regăsesc unele dintre rigidităţile amintite mai sus, care alimentează dezechilibre structurale şi limitează potenţialul de creştere economică pe termen lung. Astfel, deşi creşterea salariului minim a contribuit aproape imediat la îmbunătăţirea nivelului de trai în segmentele inferioare ale distribuţiei veniturilor, majorările insuficient corelate cu dinamica productivităţii au distorsionat structura stimulentelor în sectoare cu valoare adăugată scăzută. În anumite regiuni sau industrii, salariul minim se apropie de media salarială, comprimând astfel diferenţele între muncă calificată şi necalificată şi descurajând investiţiile în formarea profesională. Totodată, necorelarea cu nivelul ofertei interne a făcut ca surplusul de cerere pentru consum a gospodăriilor să conducă la creşterea importurilor, agravând dezechilibrul extern şi implicit presiunea latentă şi indirectă asupra cursului de schimb. În timp, coroborat cu o serie de factori exogeni, preţurile interne şi impactul asupra inflaţiei al preţurilor din import au crescut simultan. De aceea, pe termen mediu, acele efecte pozitive iniţiale ale creşterilor salariale necorelate cu productivitatea au fost, în cele din urmă, în mod firesc vizibil erodate.

În absenţa unor mecanisme de ajustare eficace şi a unei capacităţi instituţionale de reacţie timpurie, astfel de dezechilibre riscă să se accentueze pe termen lung, afectând potenţialul de creştere economică şi competitivitatea. Prin urmare, este esenţial ca politicile publice să includă instrumente de monitorizare preventivă şi intervenţie corectivă timpurie pe piaţa muncii. Printre altele, cred că avem nevoie de o formulă predictibilă şi transparentă de actualizare a salariului minim, bazată pe productivitate, inflaţie şi dinamica economică, diferenţiată la nivel sectorial.

• Pe piaţa capitalurilor financiare, aşa cum observăm în prezent, dezechilibrele apar ca urmare a scăderii încrederii investitorilor faţă de perspectivele de profit dintr-o anumită ţară sau regiune, lucru care diminuează nivelul investiţiilor productive. În timp, aceasta duce la accentuarea inegalităţilor între regiuni, ceea ce impactează piaţa muncii, creşterea economică şi bunăstarea.
În acest context, menţinerea calificativului investiţional din partea agenţiilor de rating nu reprezintă doar o chestiune tehnică de percepţie financiară, ci un obiectiv esenţial pentru România. Acesta influenţează direct costul finanţării externe a deficitul bugetar în perioada de ajustare pe care o traversăm, apetitul investitorilor străini pentru a dezvolta afaceri private în România, stabilitatea cursului de schimb, capacitatea statului de a susţine investiţiile publice şi efortul de apărare. Orice deteriorare a percepţiei de risc are potenţialul de a amplifica dezechilibrele deja existente şi de a frâna convergenţa economică, afectând perspectivele de dezvoltare pe termen mediu şi lung.

Emoţiile, intuiţiile şi impulsurile iraţionale care influenţează comportamentul agenţilor economici cu privire la deciziile pe care aceştia le iau în termeni de consum sau investiţii, precum şi în termeni de încredere referitor la starea economiei, reprezintă un factor important al dinamicii ciclurilor economice şi financiare. Referitor la acest aspect, Keynes a introdus în lucrarea sa din 1936 conceptul de spirite animalice (Animal Spirits). Laureaţii Premiului Nobel, George Akerlof şi Robert Shiller, adresează explicit conceptul de spirite animalice în lucrarea cartea lor din 2009, subliniind că psihologia umană joacă un rol central în economia reală şi în crizele financiare. Roger Farmer (2011) explică faptul că acest fenomen de tip spirite animalice a avut un rol semnificativ în prăbuşirea pieţelor financiare din timpul crizei din 2008-2009, conducând apoi la o rată mare a şomajului.

În cadrul unui discurs susţinut pe 8 noiembrie 2013 la conferinţa anuală de cercetare a FMI în onoarea lui Stanley Fischer, reputatul economist Larry Summers a readus în atenţia publicului conceptul de „stagnare seculară”, pentru a descrie situaţia în care economiile de piaţă pot ajunge în situaţia unor „echilibre ineficiente” (sau, mai direct spus, dezechilibre), care să fie de durată. Astfel, din cauza unei lipse de încredere a investitorilor privaţi în perspectivele de creştere viitoare, economia ar putea ajunge într-o situaţie caracterizată de un nivel ridicat şi persistent al şomajului, precum şi de o producţie agregată sub nivelul său potenţial. În această prezentare, el a sugerat că economiile avansate ar putea suferi de o cerere agregată cronic insuficientă, chiar şi în condiţii de dobânzi foarte scăzute, ceea ce ar putea duce la o creştere economică lentă şi la o inflaţie sub ţintă pe termen lung. Această idee a fost considerată de unii economişti influenţi, precum laureatul Premiului Nobel, Paul Krugman, sau fostul economist şef al FMI din perioada crizei financiare, Olivier Blanchard, ca fiind una dintre cele mai importante contribuţii recente la dezvoltarea gândirii macroeconomice.

• Dezechilibrele macroeconomice pot varia în formă şi intensitate, dar prezintă şi trăsături comune.
Ele pot avea cauze structurale – legate, de exemplu, de modelul de dezvoltare economică, de specializarea anumitor sectoare sau de eficienţa instituţională – pot fi de natură ciclică, generate de fluctuaţiile inerente ale activităţii economice sau pot deveni cronice, atunci când factori persistă pe termen lung fără intervenţii corective adecvate.
În consecinţă, dezechilibrele trebuie analizate şi abordate diferenţiat, în funcţie de context şi mecanismele care le generează. Totuşi, dincolo de particularităţi, se pot distinge câteva tipare recurente în formarea şi acumularea lor.

Un exemplu ilustrativ este cazul aşa-numiţilor „tigri asiatici” – precum Coreea de Sud, Thailanda sau Indonezia – care, în anii ’80–’90 au înregistrat creşteri economice accelerate, susţinute de investiţii masive şi exporturi dinamice, dar însoţite de fragilităţi care, ulterior, au fost catalizatorul crizei financiare asiatice din 1997. Aceasta a demonstrat că o creştere rapidă, în absenţa prudenţei macroeconomice şi a consolidării instituţionale, poate amplifica instabilitatea în loc să asigure dezvoltare sustenabilă continuă.

Aguiar şi Gopinath (2004), într-o lucrare remarcabilă ce a schimbat perspectivele asupra dinamicii ciclurilor economice în cazul economiilor emergente, atribuie un rol esenţial soldului contului curent. Astfel, deficitele mari şi persistente ale soldului contului curent din economiile emergente indică o dependenţă ridicată faţă de finanţarea externă, ceea ce face economia vulnerabilă la şocuri externe şi retrageri bruşte de capital sau „sudden stops”. Acumularea dezechilibrelor externe prelungeşte şi agravează riscul unei crize financiare, deoarece ţara trebuie să-şi refinanţeze datoria externă în condiţii de incertitudine crescută. Astfel, în situaţii de criză, economiile emergente trebuie să facă ajustări dureroase pentru a reduce dezechilibrul extern.
Totodată, Ricardo Reis (2013) realizează o radiografie a economiei portugheze în perioada pre- şi post-criză, pentru a identifica factorii ce au stat în spatele performanţei economice slabe înregistrate în perioada 2000-2012. În perioada menţionată, economia portugheză a avut o prestaţie mai slabă decât cea înregistrată de economia Statelor Unite în timpul Marii Depresiuni, respectiv de economia Japoniei în deceniul său pierdut. Reis (2013) pune evoluţia economică a Portugaliei în perioada menţionată pe seama următorilor factori: aprecierea cursului real de schimb, creşteri salariale, alocarea ineficientă a capitalului în economie, extinderea sectorului de tip non-exporturi („non-tradable”), scăderea productivităţii totale a factorilor (TFP), îndatorare masivă din străinătate şi lipsa unor acţiuni care să adreseze din timp problemele din sectorul pensiilor. Ca şi în cazul economiilor investigate de Aguiar şi Gopinath (2004), şocul de tip „sudden stop” generat de criza financiară a cauzat probleme serioase economiei portugheze în contextul vulnerabilităţilor menţionate anterior.

• Particularizând toate aceste idei pentru cazul României, observăm o bună asemănare cu cazul tigrilor asiatici, dar nu doar din considerente pozitive: rate mari de creştere economică în trecut asociate cu acumularea unor dezechilibre majore.

Privind retrospectiv, de la momentul integrării în Uniunea Europeană şi până în prezent, datele evidenţiază un progres remarcabil în termeni de convergenţă reală. Produsul intern brut pe locuitor, exprimat la paritatea puterii de cumpărare (PPS), a crescut de la aproximativ 10.800 euro în 2007 la circa 31.000 euro în 2024 – o triplare în decurs de 17 ani. Am ales această măsură exprimată în PPS deoarece reflectă mai fidel puterea reală de cumpărare a populaţiei, făcând posibilă o comparaţie relevantă cu alte state membre UE, indiferent de diferenţele de preţuri şi costuri de trai.

În aceeaşi perioadă, media PIB pe locuitor în Uniunea Europeană a crescut de la 24.700 euro la 39.700 euro. Prin urmare, România a avansat într-un ritm considerabil mai rapid decât media Uniunii, de la doar 44% din media UE în 2007 până la aproximativ 79% în 2024 (ceea ce ne plasează însă doar pe locul 18 între cele 27 de state membre).
Această dinamică confirmă succesul procesului de convergenţă economică, dar totodată ridică întrebări privind sustenabilitatea modelului de creştere care a susţinut această performanţă. Aşa cum arată şi experienţele internaţionale, inclusiv din Asia, o creştere accelerată poate ascunde acumularea de dezechilibre structurale, care devin vizibile abia în momentul apariţiei unui şoc sau a unei crize.

Un exemplu util acestei discuţii dar dintr-o perspectivă diferită este şi cel al Bulgariei, care a pornit în 2005 de la un nivel foarte apropiat de al nostru însă a crescut mai lent ajungând în 2024 la doar 66% din media europeană, dar fără dezechilibre atât de mari şi pentru o perioadă la fel de lungă de timp ca în cazul României. O dovadă în acest sens sunt concluziile celor mai recente rapoarte de convergenţă publicate pe 4 iunie de Comisia Europeană şi de Banca Centrală Europeană care arată că această ţară se încadrează în nivelurile de referinţă stabilite prin criteriile de convergenţă, fiind astfel pregătită să adopte moneda euro începând cu data de 1 ianuarie 2026.

Desigur, Bulgaria are o economie de dimensiune semnificativ mai redusă şi numeroase particularităţi care o diferenţiază de România. În acelaşi timp, lecţia pe care o oferă nu ţine neapărat de oportunitatea adoptării monedei euro - pe care eu o susţin, în mod echilibrat, considerând atât avantajele cât şi provocările, dar care este însă un subiect dezbătut între economiştii români şi care adesea polarizează. Situaţia sa arată însă că, în anumite situaţii, un ritm de creştere mai moderat, dar însoţit de echilibre macroeconomice mai bune (ce rezultă uneori chiar şi din constrângeri ce pot părea destul de severe), poate fi preferabil unei expansiuni rapide care generează vulnerabilităţi persistente.

Revenind la dinamica economiei României, pot fi relevante alte două întrebări sub-adiacente: cât de intensă a fost integrarea în Uniunea Europeană, respectiv în câţi ani indicatorul PIB pe locuitor din ţara noastră ar putea ajunge la nivelul mediu al Uniunii Europene.

Pentru a răspunde la prima întrebare, am recurs la abordarea propusă de Robert Lucas în lucrarea Trade and the Diffusion of the Industrial Revolution din 2007. În perioada analizată, rata (logaritmică) medie anuală de creştere a PIB pe locuitor a fost de aproximativ 6,21% în România, respectiv de aproximativ 2,8% la nivelul Uniunii Europene. Este important de menţionat faptul că economiile emergente, precum România, înregistrează nu doar creşteri ale producţiei, ci şi ajustări ale nivelului preţurilor către media Uniunii Europene. Această aliniere a preţurilor, reflectată în indicatorii calculaţi la paritatea puterii de cumpărare, poate conduce la o rată de creştere a PIB pe locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare mai mare decât cea a PIB real, exprimând astfel un progres atât în termeni cantitativi, cât şi în termeni de preţuri relative. Calibrând modelul lui Lucas rezultă un parametru de integrare de aproximativ 0,9. Acesta indică faptul că România asimilează, în medie, aproximativ 90% din beneficiile apartenenţei la Uniunea Europeană, referindu-ne aici la tehnologie, productivitate, fonduri europene sau investiţii străine directe.

Dacă am presupune că nivelurile favorabile nouă ale parametrilor de convergenţă observaţi în perioada 2007-2024 vor rămâne constanţi (ceea ce reprezintă o adevărată provocare greu de atins – adică să asistăm la aceleaşi rate de creştere a PIB pe locuitor în ţara noastră, precum şi la nivelul Uniunii Europene), caeteris paribus, am avea nevoie de aproximativ 7,2 ani pentru a ajunge din urmă media Uniunii Europene şi a elimina complet decalajul.

Acesta este însă doar un exerciţiu contrafactual, pentru că în realitate nu ne putem imagina că pe măsură ce ne apropiem de media UE ratele noastre anuale de creştere ar putea rămâne în mod constant de peste 2,2 ori mai mari comparativ cu cele ale blocului economic din care facem parte. Aici intervine cea de-a doua provocare majoră pentru modelul nostru de creştere, pe care doar am menţionat-o în prima parte a articolului: cum evităm capcana venitului mediu?

II. Se poate evita capcana venitului mediu?

În ceea ce priveşte riscul de a cădea în capcana venitului mediu, acest concept se referă la situaţia în care o ţară care a reuşit tranziţia de la un nivel scăzut la unul mediu de venituri ajunge într-un punct de stagnare, din care nu mai poate progresa către statutul de economie dezvoltată.

Atunci când economiile de piaţă se află la început de drum – aşa cum a fost cazul României şi al altor state din regiune care, în anii ’90, au făcut tranziţia de la regimuri autoritare şi economii integral planificate – ele beneficiază de o serie de avantaje care permit o creştere rapidă. Unele valorifică forţa de muncă ieftină, utilizată intensiv în agricultură şi industrie, altele îşi exploatează resursele naturale şi reuşesc să atragă investiţii străine semnificative.

Pe măsură ce o economie evoluează, avantajele iniţiale enumerate mai sus (utile într-o etapă incipientă dar, în esenţă, rudimentare) devin insuficiente pentru a susţine dezvoltarea şi trebuie înlocuite cu fundamente de creştere mai sofisticate, în principal de ordin tehnologic şi al calităţii capitalului uman. Astfel, atunci când forţa de muncă şi resursele naturale devin mai rare şi mai costisitoare, inovaţia şi adoptarea tehnologiilor noi se numără printre puţinele soluţii ramase pentru menţinerea creşterii, deoarece acestea permit continuarea îmbunătăţirii rezultatelor economice, combinând resurse mai puţine sau mai scumpe de o manieră mai eficientă.

Unul dintre promotorii de prim-plan ai dezbaterilor privind capcana venitului mediu este Indermit Gill, în prezent economist-şef al Băncii Mondiale. Acesta a susţinut recent o prelegere în România, în cadrul unui seminar dedicat acestui subiect, subliniind urgenţa adaptării modelelor de dezvoltare în economiile aflate în tranziţie către statutul de ţări dezvoltate. Într-un raport al Băncii Mondiale din 2007, împreună cu Homi Kharas, Gill a adus în prim-plan ideea că mai multe economii asiatice – deşi au cunoscut perioade de creştere economică accelerată – au intrat ulterior într-o fază de stagnare relativă, nereuşind să reducă în continuare, în mod sustenabil, decalajul faţă de economiile avansate.
Constatarea centrală a raportului era că, fără reforme structurale profunde şi fără trecerea de la un model extensiv la unul intensiv – bazat pe inovaţie, educaţie, instituţii eficiente şi investiţii în capital uman – procesul de convergenţă se poate bloca pentru decenii. Această analiză este cu atât mai relevantă pentru România astăzi, într-un moment în care modelul său de creştere economică riscă să-şi epuizeze resursele tradiţionale şi se plasează deja de mai multă vreme într-o zonă de vulnerabilitate structurală.
Totodată, în linie cu concluziile subliniate de Aguiar şi Gopinath (2004), plasarea într-o etapă favorabilă a ciclului economic global, coroborată cu apartenenţa la proces de tip „catching-up” nu sunt premise suficiente pentru dezvoltarea economică sustenabilă pe termen lung. Mai mult decât atât, atunci când creşterile economice sunt de o magnitudine ridicată, este esenţial ca această evoluţie favorabilă a economiei să nu fie însoţită de dezechilibre majore, în special în ceea ce priveşte soldul contului curent. Altfel, creşterea rapidă a economiei, concomitent un deficit mare al soldului contului curent pot conduce la ajustări ulterioare dureroase pentru economie şi societate în ansamblu. Astăzi, economia ţării noastre se regăseşte în această situaţie nefavorabilă identificată în studiile realizate de Aguiar şi Gopinath (2004), cât şi de Reis (2013).

Aşadar, găsirea unor soluţii pentru o reformă adecvată a sistemului de pensii, precum şi alocarea eficientă a capitalului din economie sunt premise esenţiale pentru o dezvoltare economică sustenabilă.

III. Cum pot fi armonizate aceste două obiective – creşterea sustenabilă şi convergenţa într-un model coerent de dezvoltare?

Cele mai multe exemple relevante pentru noi arată că pentru a avea creştere şi convergenţă pe termen lung şi a nu accentua amplitudinea etapelor descendente ale ciclurilor economice (altminteri fireşti), este necesară corecţia dezechilibrelor macroeconomice – în special a deficitului fiscal, pentru că acesta influenţează şi deficitul de cont curent.

Discuţia actuală despre consolidare bugetară nu trebuie purtată izolat, ci conectată cu viziunea de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Consolidarea fiscală nu este un scop în sine, ci o condiţie esenţială pentru a reda credibilitatea politicilor publice, a stimula investiţiile productive şi a susţine competitivitatea externă.

În procesul de reducere graduală a deficitului bugetar, este esenţial un efort echilibrat, care să combine responsabil reducerea cheltuielilor publice cu măsuri de creştere a veniturilor fiscale. Alegerea concretă a instrumentelor revine, în mod firesc, celor care îşi asumă răspunderea guvernării. Totuşi, pentru ca ajustarea să fie legitimă şi sustenabilă, aceasta nu poate proteja disproporţionat doar una dintre cele două componente ale bugetului – fie cheltuielile, fie veniturile. Altfel spus, fără o împărţire echitabilă a efortului, nu poate exista nici coeziune socială, nici sprijin public autentic pentru o corecţie care se doreşte durabilă.

Convergenţa rapidă în termeni reali ai economiei României a fost bineînţeles facilitată şi de unele politici fiscale orientate către stimularea afacerilor în anumite zone economice cheie. De exemplu, în unele cazuri, acordarea de facilităţi fiscale a stimulat într-adevăr o alocare eficientă a capitalului către ramuri importante ale economiei, precum sectoarele IT sau agroalimentar. Astăzi ţara noastră reprezintă un centru IT important la nivel regional, în timp ce pe partea de agricultură, România a devenit unul dintre principalii exportatori de cereale din Europa. Şi atunci, de ce nu a funcţionat în toate domeniile economiei această reţetă şi de ce nu poate fi ea extinsă şi permanentizată? Răspunsul este că un stimul poate fi eficient pentru punerea în funcţiune a mecanismelor economice de piaţă atunci când, din anumite motive, ele sunt gripate. Însă, odată ce procesul de convergenţă avansează, este recomandată eliminarea graduală a acestor facilităţi pentru ca organismul economic să aibă robusteţea de a aloca eficient resursele şi de a se adapta la condiţiile în schimbare. Din această perspectivă este util de studiat cum percep agenţii economici aceste facilităţi. Această întrebare face subiectul unor dezbateri intense în literatura macroeconomică de specialitate.

Robert Barro a formulat în 1974 principiul „echivalenţei ricardiene”, după cunoscutul economist britanic David Ricardo, ce afirmă faptul că, atunci când agenţii anticipează că unele reduceri fiscale vor fi doar temporare, iar pe viitor vor fi contrabalansate de impozite mai mari (pentru a finanţa aceste reduceri), comportamentul de economisire se modifică, astfel că, pe ansamblul perioadei, nu există o stimulare a consumului agregat. Pe de altă parte însă, când agenţii sunt „non-ricardieni”, adică nu internalizează complet povara fiscală viitoare generată de datoria publică, reducerile fiscale temporare cresc consumul pe termen scurt, pentru că agenţii economici percep aceste reduceri ca un câştig real şi nu economisesc pentru a plăti impozite mai mari în viitor. Totodată, din acest mecanism va rezulta o creştere a deficitului bugetar pe termen scurt, iar acest lucru nu este compensat prin economii suplimentare ale agenţilor economici, ceea ce poate duce la creşterea datoriei publice pe termen lung.
Aşadar, în construirea unor politici fiscale, este esenţial să înţelegem măsura în care agenţii economici sunt „non-ricardieni”. Survenirea unor măsuri de consolidare fiscală, neanticipate din timp de către agenţii economici, ar putea afecta deciziile acestora cu privire la consum, economisire şi investiţii, care mai departe să afecteze capitalul şi activitatea din sectorul economic real. Acest fenomen poartă în literatură numele de „crowding out”, un termen pe care l-am mai utilizat şi mai sus. Conform lui Mankiw şi Elmendorf (1998), creşterea costului cu dobânzile aferente datoriei publice poate afecta capitalul privat, conducând la apariţia acestuia. Totodată, creşterea rapidă a costului cu dobânzile pentru datoria publică poate indica o necesitate imediată de consolidare fiscală. Conform informaţiilor disponibile în baza de date Ameco, costul cu dobânzile plătite în România pentru datoria publică a crescut de la o pondere de 1% din PIB în 2019, la 1,4% în 2022, respectiv la 2,3% în 2024. Pentru 2025 şi 2026, Ameco estimează o creştere a costului cu dobânzile la 2,6% din PIB în 2025, respectiv 2,8% din PIB în 2026. Aşadar, chiar şi în lipsa unei modificări semnificative a percepţiei faţă de risc, atunci când România va reuşi atingerea ţintei de deficit bugetar de 3% prevăzută în acordul de la Maastricht, aceasta ar fi probabil utilizată în cea mai mare parte pentru costul cu dobânzile, ceea ce ar impune ca cheltuielile să fie menţinute aproximativ la nivelul veniturilor (deficitul primar să fie foarte redus).

Conform FMI (graficul de mai sus), datoria publică a României (exprimată ca pondere în PIB) ar urma să atingă nivelul de 75,7% în 2030, în contextul informaţiilor existente în prezent. Aceste informaţii conturează o necesitate imediată pentru consolidarea fiscală. Însă consolidarea fiscală trebuie proiectată de o manieră sustenabilă. Pentru aceasta, un aspect esenţial este dimensiunea multiplicatorilor fiscali, fapt pentru care estimarea verosimilă a acestora este de o importanţă semnificativă. Blanchard şi Leigh (2013) subliniază faptul că, în timpul crizei din zona euro, efectele anticipate ale consolidării fiscale au fost distorsionate ca urmare a unei imagini inexacte asupra multiplicatorilor fiscali.

Totodată, Sargent şi colaboratorii (2024) extind abordările lui Barro (1974, 1979) şi propun o abordare aşa-zis optimală cu privire la administrarea datoriei publice şi a deficitelor bugetare, în care nivelul taxării ar trebui stabilit astfel încât costul taxării adiţionale (marginale) a agenţilor publici să fie egal cu beneficiul marginal rezultat din reducerea taxării. În acest sens, abordarea propusă de Sargent şi colaboratorii urmăreşte principiul lui Barro de „netezire a taxării”. Altfel spus, abordarea propusă de Sargent şi colaboratorii poate fi privită ca o regulă fiscală şi o formă de echitate a politicilor în domeniu.

Totodată, parafrazându-l pe laureatul Premiului Nobel, Paul Krugman, măsurile fiscale necesare în acest moment trebuie să nu fie unele de tip doctor Pangloss, un personaj din Voltaire caracterizat de un exces de optimism, ci trebuie sa pornească într-o manieră adecvată de la realităţile economice curente.

Noul model de creştere trebuie să includă reguli care să nu mai permită ca, în timpul perioadelor de creştere economică amplă, deficitele bugetare şi de cont curent să fie de nivel ridicat, creşterea salariilor să fie complet decuplată de creşterea productivităţii, iar creşterea pensiilor de cea a salariilor.

Consolidarea trebuie realizată de o manieră în care să fie evitate bruscări ale economiei printr-o abundenţă de măsuri stimulative, parafrazându-l aici pe reputatul economic John Cochrane, ce aseamănă economia cu un reactor nuclear (odată ce este pornit şi apar disfuncţionalităţi acesta este dificil de oprit, iar problemele pot evolua exponenţial).

Studiile citate anterior evidenţiază faptul că deficitele mari de cont curent şi alocarea mai puţin eficientă a capitalurilor reprezintă o particularitate relativ frecvent întâlnită în cazul economiilor emergente ce traversează un context economic foarte favorabil conducând la rate mari de creştere. Acestea formulează concluzia că o creştere rapidă a cererii agregate nu determină implicit, pe termen scurt, o alocare eficientă a capitalului în economie către ramuri productive ale economiei. În astfel de situaţii, se observă adesea o orientare a capitalului preponderent către sectorul de „non-tradables”, atras fiind de ratele mari de profitabilitate, în timp ce excesul de cerere agregată se materializează într-o creştere semnificativă a importurilor şi mai departe în deficite comerciale. Suntem aşadar într-o capcană ce nu era, din perspectiva literaturii de specialitate în domeniu, complet imprevizibilă.

Un exemplu simplu clarifică această situaţie în care se află în prezent economia României. Ţara noastră este unul dintre cei mai importanţi exportatori de cereale la nivel european, şi totuşi avem importuri considerabile pe partea de panificaţie. Să considerăm situaţia unei afaceri mici specializate în comercializarea de produse de panificaţie, cu menţiunea că acele produse survin în special din import. Excesul de cerere din economie determină o cerere ridicată pentru produsele din import ale acestui magazin de panificaţie. Chiar dacă această afacere prosperă, şi plăteşte taxe aferente pentru dimensiunea afacerii, totuşi banii plătiţi pentru produsele comercializate ies din circuitul economic al ţării noastre. Printre multe externalităţi, o consecinţă importantă a acestui aspect este faptul că banii plătiţi pentru produsele din import nu contribuie mai departe la creşterea bazei impozabile. Pe de altă parte, dacă ar fi existat firme autohtone care să producă local bunuri care să răspundă cerinţelor (calitate, cantitate, preţ, ritm şi volum de aprovizionare) avute de magazinul de comercializare, banii ar fi rămas în interiorul ţării şi ar fi contribuit la creşterea bazei impozabile, care în final ar fi determinat o creştere a încasărilor fiscale. Aceasta este una din explicaţiile pentru care încasările fiscale au rămas reduse în România, în pofida faptului că am avut ani cu rate mari de creştere economică, iar ratele de taxare au fost reduse pe anumite paliere.
După cum subliniază Aguiar şi Gopinath (2004), ciclurile economice din ţările cu economii emergente diferă semnificativ de cele din economii mature. Implicit, şi criteriile după care considerăm optimalitatea unor decizii fiscale, de exemplu în termeni de taxare, diferă în cazul unor economii emergente aflate în fază de expansiune şi convergenţă faţă de cazul unor economii ajunse la etapa de maturitate. De exemplu, Mankiw, Weinzierl şi Yagan (2009) subliniază că, în unele arii de taxare, există o eterogenitate semnificativă la nivelul ţărilor din OECD.

Totodată, Mankiw, Weinzierl şi Yagan (2009) subliniază faptul că în multe ţări există neconcordanţe între practicile întâlnite cu privire taxare şi ceea ce recomandă literatura ca fiind optimal. Adesea, în discuţiile despre fiscalitate se invocă adecvarea unor modele practicate în alte ţări şi care au fost eficiente. Faptul că anumite sisteme fiscale sunt eficiente în anumite ţări nu reprezintă o condiţie suficientă pentru ca aceeaşi eficienţă să fie întâlnită într-o altă ţară. Literatura de specialitate recomandă ca deciziile cu privire la fiscalitate să fie optimale având în vedere un criteriu social. Altfel spus, literatura de specialitate recomandă definirea unui criteriu de urmărit, precum bunăstarea socială, astfel încât deciziile de taxare să asigure maximizarea acestui criteriu. Totodată, deciziile de natură optimală se investighează diferit pentru fiecare taxă. Există două abordări majore cu privire la optimalitatea taxării: o abordare micro şi una macro. Abordarea micro, propusă de Mirrlees (1971), se caracterizează printr-un mediu static, în timp ce abordarea macro, promovată de autori precum Atkinson şi Stiglitz (1976), se referă la un mediu dinamic, în care deciziile de taxare determină efecte în timp. Nu în ultimul rând, este important să distingem între un mediu optimal de taxare şi necesitatea de consolidare fiscală. În general, consolidarea fiscală se referă la o necesitate imediată, în timp ce conturarea unui cadru optimal de decizii fiscale urmăreşte un orizont mai lung de timp (o discuţie interesantă despre măsuri de consolidare fiscală şi optimalitate pe termen mai scurt poate fi găsită în Uribe, 2016).

Diferenţa dintre costul datoriei şi rata de creştere economică, întâlnită în literatura de specialitate sub acronimul „r-g”, a născut importante dezbateri economice despre sustenabilitatea datoriei publice şi nuanţa măsurilor ce ar trebui adoptate. Un nivel pozitiv şi ridicat al r-g poate indica probleme pentru sustenabilitatea datoriei publice. Recurgând la o judecată bazată pe o curbă Laffer dinamică, Cochrane (2010) subliniază că reducerea perspectivelor de creştere pe termen lung poate reduce semnificativ spaţiul fiscal.

Înţelegerea şi recunoaşterea situaţiei economice de la care pornim în acest drum deloc uşor are ca reper necesitatea asumării situaţiei reale a economiei din prezent. O percepţie neadecvată asupra realităţilor economice existente poate conduce la erori majore cu grave consecinţe economice pentru că încrederea actorilor privaţi din economie (populaţie, mediul de afaceri, investitori) se poate pierde rapid, iar apoi se recâştigă foarte greu, şi cu importante costuri pe termen mediu.

John Maynard Keynes spunea limpede: ‘The avoidance of truth in economic policy leads not only to poor results but to distrust in institutions’. Iar Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel, întărea această idee: ‘Only a government that tells the truth about the economy can make rational decisions about the future’. Mistificarea realităţii economice poate crea iluzii pe termen scurt, dar aduce inevitabil crize pe termen lung. Adevărul economic, oricât de inconfortabil, este condiţia de bază pentru decizii raţionale şi pentru menţinerea încrederii în instituţii.